Era una din verile de dinainte să înceapă şcoala, una din singurele zile pe an în care părinţii plecau noaptea de acasă, pe la vreo nuntă probabil sau cine mai ştie pe unde, iar în anul acela, înainte de începerea şcolii se hotărâseră să ne lase, pe frăţiorul geamăn şi pe mine singurei acasă, fără a chema vreo altă rudă care să stea cu noi peste noapte.

Nu se înserase încă şi, în coaliţie cu vecinele de lângă, mai mici ca vârstă decât noi dar şi ele rămase singure acasă, am hotărât să pornim într-o aventură care ne fascinase de multă vreme şi pe care nu reuşiserăm s-o punem în practică din cauza părinţilor.

Ne-am hotărât deci să ne urcăm pe casă, ca să vedem dacă mai sunt pe-acolo măselutele şi dinţişorii aruncaţi ciorilor, pentru că pe-atunci Zâna Măseluţă nu le lua direct de sub pernă. Şi-n plus aveam de gând să străbatem la pas tot acoperişul celor doua case, într-o aventură pe care nici unul dintre noi n-o mai făcuse până atunci şi care părea deosebit de periculoasă

Nimic mai uşor, ne-am urcat toţi 4 din curtea mea, mai întâi cocotându-ne pe scaune, apoi pe un dulap şi-n cele din urmă pe acoperiş, şi-am pornit tiptil-tiptil pe casă, încercând să nu facem prea mult zgomot cu papuceii pe tablă, să nu alertăm vecinii care eram convinşi că ne vor pârâ părinţilor.

Nu găsiserăm însă nici o măseluţă pe casă, dar găsisem în schimb nişte ţevi de cornete, nişte invizoace, o minge de tenis şi o praştie veche de-a frăţiorului, asa că ne-am continuat uşor-uşor drumul, sărind cu brio pe casa vecină, pe care am străbătut-o cu la fel de multă atenţie ca până atunci.

Numai că o dată ajunşi la capătul celei de-a doua case ne-am aflat în dilema de a nu mai putea coborî, pentru că n-aveam cum şi pe ce, mai ales că la vecine în curte nu era, ca la mine, vreo măsuţă, scară, dulap sau orice altceva, ci doar vreo 3 metri şi ceva abrupţi şi cam atât.

Cumva însă cea mai valabilă soluţia ni s-a părut să sărim de acolo direct pe cimentul din curtea vecinelor, pentru că zgomotul paşilor noştri pe tabla de pe case la întoarcere i-ar fi alertat şi mai tare pe vecini, iar noi eram toţi paranoici că fuseserăm deja auziţi şi că se strigase deja la noi să ne dăm jos.

Frăţiorul meu, figura cea mai autoritară şi simbolul curajului din grupul nostru de cutezători s-a simţit dator să facă un mic sondaj prin care să testeze dacă e cineva din grupuleţ care nu are curaj sau nu vrea să sară, mai ales că vecinele noastre erau cu unu, respective doi ani mai mici şi nu erau la fel de băieţoase ca şi mine, care mă jucam cot la cot cu frăţiorul.

În mod tare curios stabiliserăm strategia, aceea de a sări direct pe ciment, însă nimeni nu avea curajul să sară primul de pe casă, asa că, fără să mă gândesc prea mult am luat iniţiativa şi am topăit eu, direct în picioare, plonjând de la 3 metri pe ciment, unde în cele din urmă am căzut şi-am început să plâng. Toţi de sus, asistând neputincioşi la toată faza au ales să se întoarcă din drumul lor şi-au început să alerge pe case, ignorând orice zgomot făcut de tabla de sub paşii lor, precum şi gândul că poate îi aud vreun vecin, totul numai ca să ajungă mai repede la mine.

Am şchiopătat vreo săptămână, iar părinţii n-au aflat de mica noastră excursie de pe case, dar în schimb am învăţat, şi eu ca şi restul copiilor nebuni cu care îmi împărtăşeam dubiile legate de ciori, că într-adevăr sunt rapide la a lua şi mai ales aduce dinşi noi şi mai tari. Şi-n plus am învăţat şi că nu e bine să fii cel mai curajos, înainte de a fi cel mai înţelept, însă nu a durat mult, pentru că aveam să facem o nouă boacănă

Scrisa de Ligia

Tags: Intamplari // 4 Comments »