Un vis
Azi dimineata cand m-am trezit am uitat cine sunt.
Am ales o sonerie enervanta pentru alarma de la telefon, ca sa fiu sigura ca sar rapid din pat. Un cantec de cocos. Numai ca aseara am uitat telefonul in geanta, si geanta pe hol.
L-am auzit sunand si m-am trezit. Nu. Am auzit un cocos cantand, undeva nu foarte departe. Cocosul vecinei din blocul de vis a vis, pe care nu s-a indurat sa-l sacrifice pentru ca mie si nepoatei ei ne era mila de el. Si il tinea legat cu o sfoara de gratiile de la bucatarie, ca sa se poata plimba printre trandafirii din gradina. Cu ochii inchisi, am simtit razele de soare care se incapataneaza sa-mi intre in camera. In camera din apartamentul bunicii, cu bibelouri si scaune tapitate. Cu goblenul cel mare reprezentand doua pasari pe o creanga de nuc agatat pe peretele de deasupra patului. Si cu peretii vopsiti in bleu. Un bleu cald care nu exista decat acolo.
Am simtit mirosul de orez cu lapte si scortisoara si am auzit-o pe bunica incercand sa innabuseasca sunetele vaselor din bucatarie. L-am auzit pe bunicul care tocmai se intorcea de la paine, tacut si atent, ca sa nu ne trezeasca pe mine si pe sora mea. Nu, nu trebuie sa ma trezesc, e prea devreme… Bunicii ii place cand dormim mult! O sa tina orezul pe aragaz, langa ochiul incins pe care prepara gemul de caise. Sa nu se raceasca.
Si asa am uitat cine sunt acum. Ca am aproape un sfert de secol, vreo doua vise indeplinite, alte cateva spulberate si un vis mare ascuns undeva in zare, suficient de departe ca sa ma pot rataci pe drum.
Dar mi-am amintit cine eram atunci, acum aproape 17 ani, cand asteptam cu nerabdare prima zi de scoala. Zi pe care bunica mi-o descria de ani de zile si pe care obisnuia sa spuna ca nu va trai sa o vada. A vazut-o, a fost acolo sa ma vada alergand de colo-colo, fericita si emotionata, cu colegii si invatatorul. Si, cel putin cu gandul, a fost langa mine timp de inca 15 prime zile de scoala. Si alte mii de zile, mai banale sau mai speciale, pe care poate ca nu le-am apreciat de-ajuns.
In momentul asta nu mai stiu cine sunt. Si ma bucur. Vreau doar sa tin minte ce fericita eram atunci.
Scrisa de Inucka
-ro.png)
Cred ca e cel mai frumos lucru citit in ultima vreme…Ziua bunicii mele este peste doua zile. Implineste 83 de ani. Nu imi vine sa cred ca inca e aici, ca a trait cat sa ma vada mireasa, sa imi vada cei doi copii… e un dar de sus de care ma bucur enorm. De la o vreme imi doresc tot mai des sa devin si eu o bunica blanda si buna, precum bunica mea. Cred ca imbatranesc. La multi ani “Matamare” !
La multi ani!
A scris foarte frumos Inucka, are talent si transmite si multe emotii calde
Ne plac bunicile, au multe de povestit si sunt bune de strans in brate 
m-a impresionat pana si pe mine!!!
Foarte frumos expus. Sunt momente din trecut spre care fiecare ne intoarcem cu drag. Zilele petrcute la bunicii mei sunt clipele pline de cele mai sincere bucurii.
De curand am descoperit acest blog si cred ca e o ocazie minunata sa-mi adun si eu cateva amintiri.
…mi se intimpla in ultima vreme sa uit unde ma aflu, ca nu mai sunt copil sau cine sunt. Mi-a adus aminte de niste versuri ale Anei Blandiana…
…sa fiu din nou copil, sa ma trezesc tirziu, sa miroase a mere coapte
Foarte frumos
E minunat cum ne regasim in niste simple trairi… povestea e atat de asemanatoare si totusi e diefrita – e povestea fiecaruia!
Mi-a facut mare placere sa citesc
Eu azi-dimineata ma plimbam de mana cu prietenul printr-o gradina plina cu flori colorate si inmiresmate… pana cand sunetul cel ingamfat al soneriei telefonului a reusit sa ma scoata cu forta afara din vis si m-a aruncat inapoi in lumea reala…
Bunica mea are 92 de ani, dar n-a venit sa ma vada la scoala. Alerga in schimb dupa mine prin curte la 80 de ani…
As zice sa interzicem soneriile de la telefon, care nu ne lasa sa visam
As pune telefonul doar pe Liniste… 
Din blog in blog am ajuns intamplator aici si… surpriza! E chiar emotionant:) Si mi se pare o idee foarte buna!