Cand aveam 2 ani medicii le-au spus parintilor mei ca am mari probleme de sanatate. Aveam foarte putine kilograme, nu aveam pofta de mancare si eram prieten cu o lipsa de calciu teribila. Profund ingrijorati, parintii au cerut sfatul bunicilor mei din Horodniceni(jud. Suceava). Si astfel am inceput sa locuiesc la tara. Precum in povestile lui Creanga, ma familiarizam zi de zi cu valorile si regulile de acolo.

Oile, fanul si graul

Bunicul era un cioban vestit in zona. Si nu neaparat pentru numarul oilor pe care le aduna la stana(care de altfel nu era mic deloc), ci pentru traditia pe care o respectase de atatia ani. An de an, dupa sarbatoarea Pastelui, bunicul meu facea stana pe acel an. Ce presupune asta? Inseamna sa fii suficient de credibil astfel incat mai multi oameni din zona sa iti incredinteze oile lor pentru aproape un an de zile. Astfel, ei nu sunt nevoiti sa mai aiba grija de ele. Tu in schimb ai obligatia ca la anumite perioade(pe care le negociezi inca de la inceput) sa le dai oamenilor branza, lapte si(la cerere) lana. Se face si un contract mai mult sau mai putin recunoscut din punct de vedere juridic.

Bine, dar ciobanul cu ce se alege ? Primeste bani ? Nu prea. Eventual doar pentru acoperirea cheltuielilor cu vaccinarea oilor. Dar castiga respectul oamenilor din sat si din imprejurimi. Si poate dormi linistit. Duce inainte traditia primita din mosi-stramosi. Pasiunea este cuvantul definitoriu pentru aceasta meserie.

N-am uitat cum impreuna cu fratele si bunicul meu alergam dupa hotii pe care i-am prins in gradina la 2 noaptea. N-am uitat cum incarcam si descarcam fanul. Caruta dupa caruta, drum dupa drum. N-am uitat cum adormeam in sura alaturi de furca cu care lucram toata ziua. N-am uitat cum duceam si aduceam vaca la si de la cireada. Si n-am uitat bucuria de a a-l asista pe bunicul meu la nasterea unui manz.

Am secerat graul impreuna cu bunica. Am invatat cantece traditionale de la bunica mea. Am dormit la stana, in mijlocul campului. Am muls oile si le-am dus la apa cand le era sete. Am cantat cu buciumul acela imens si puternic care i-a facut celebri pe ciobani. Am asistat la o sfada(cearta) intre sateni. Si am invatat ca viata e de fapt mai simpla decat o complicam in ziua de astazi. Am invatat ca in ciuda mult trambitatei “flexibilitati” de care trebuie sa dea dovada “omul de succes contemporan”, exista lucruri care nu se fac. Si punct!

Bunica a murit cand eram in clasa a doua. Era o zi rece de joi a lunii februarie. Imi aduc aminte(asta e avantajul si in acelasi timp defectul major al vietii mele, am o memorie care ma sperie si pe mine uneori, peste ani imi aduc aminte detalii incredibile pentru altii) ca “nanul Costica”, unchiul meu l-a sunat pe tata(care tocmai facea mancare) si i-a dat vestea. Noi locuiam la Focsani. Nu stiam cine a sunat in momentul in care tata a ridicat receptorul. Doar am realizat ca tace de cateva secunde si apoi spune: “Costica, da tu te rog comanda de cruce si sicriu”(nasul meu, nenea Costica locuia in Suceava). Si a cazut cerul pe mine… Stiu ca apoi ne-a spus si mie si fratelui meu, Claudiu. Iar apoi a plans fara oprire timp de 30 minute. Cand a fost coborat sicriul in groapa, 6 femei din sat au cantat 7 cantece de jale. Suceava este judetul in care oamenii isi respecta traditia cu o sfintenie care pare coborata din povesti.

Bunicul a murit cand eram in clasa a 10-a. In Duminica de Florii. 5 sate au venit la inmormantare. Cand l-am scos din casa, oile aflate in gradina plangeau. Am vazut asta cu ochii mei si n-o sa uit toata viata! Cei 3 caini de langa cerdac aveau ochii in lacrimi. Calul aproape ca a rupt funia cu care era legat. Iar vacile mugeau cum niciodata nu le-am vazut sa o faca. In urma sa, bunicul meu(desi traia singur de 8 ani de zile)a lasat 78 oi, 4 vaci, 2 cai, un manz, o junca(o vaca mai mica) si 3 caini mari si puternici. A lasat o traditie si un mod de viata care pe mine m-au marcat profund. Si a lasat un spirit de gospodar care a pus bazele educatiei mele.

Se spune ca cei dragi ne parasesc prea devreme. Si ca niciodata nu stim cand va fi acea clipa. Cu bunicul meu vorbisem la telefon cu o saptamana inainte….Viata nu este un film in reluare.

Cand il vad pe Gigi Becali cum se pretinde “barbat de onoare” si asta pentru ca e “fiu de cioban” ma gandesc la faptul ca bunicul meu ar fi fost scarbit. Eu sunt mandru sa fiu nepot de cioban. Nu cumpar puncte si arbitri cu valize ori sacose pline de euro, nu dictez ce schimbari sa faca antrenorii si nici nu mi-am propus sa ajung in Top 300 Capital. Dar mi-am propus sa duc inainte o mostenire grea de tot. Cea a loialitatii si a demnitatii.

Branza, mieii si laptele m-au pus pe picioare. Astazi am 1.85 inaltime, 95 kilograme, fac sport de la varsta de 7 ani, ma tund zero si nu mi-am uitat bunicii.

Scrisa de Ovidiu Miron

Tags: Oameni fascinanti // 6 Comments »