Cobor ca de obicei scarile in fuga, sarind doua trei trepte odata. Mama imi striga din usa “Nu mai sari ca faci zgomot!” fara nici un rezultat evident. E clar, strategia e depasita, baschetii mei chinezesti continua sa se loveasca violent de treptele din beton acoperite cu mozaic lucios, vocea mamei nu se mai aude desi o intuiesc undeva sus, la etajul patru, de unde vin ca furtuna, ecoul se sparge in spirala pe care balustrada o deseneaza pana sus de tot, la ultimul etaj si mama cu strategia ei neproductiva ramane in cadrul usii pe care nu o mai aud cand se inchide in spatele meu.

Asta devenise deja rutina, atunci cand ieseam afara toti vecinii erau alertati de sariturile mele si mai ales de strigatul de batalie, un urlet Tarzanic cu care toti copii din bloc ne chemam camarazii si de care cele trei batranele – Tanti Irena, unguroaica vaduva de la patru, Tanti Maria, croitoreasa de la doi si Baba Catrina de la parter, meserie necunoscuta momentan in functia de cotoroanta si sperietoare – se plangeau zilnic in fata blocului intre 5 si 7, cand parintii nostri veneau de la munca si ascultau aceeasi litanie, faceau aceleasi promisiuni, se scuzau prin clasica fraza “Sunt copii doamna, se joaca si ei” in fata tribunalului pe zi ce trece mai batran si mai nemilos.

Scrisa de Andra

Voi solicita in acest moment auditoriului sa faca diferenta intre titulaturi pentru o mai buna intelegere a cazului prezentat. Spre exemplu, vom observa cu atentie cum primele doua pericole ale desfasurarii activitatii copilaresti se numesc simplu Tanti, si aici exista un motiv foarte intemeiat.

Tanti Irena era blanda si ne facea de Paste cate o pasca mica, cat o briosa la fiecare copil din bloc. Cam o data pe saptamana de la Tanti Irena se raspandea pe casa scarii un miros de bun care ne facea sa salivam pe la usi si sa ne intrebam in soapta: “Oare ne da? Mie mi-a spus ca nu ne mai da ca facem galagie.”

Si de fiecare data dupa ceva timp Tanti ne striga de la balcon pe fiecare pe nume si ne aduna la usa ei unde ne aducea placinte calde sau cozonac sau ce mai facea ea in cuptorul ei datator de bunatati si unde cat timp ne indopam multumiti ne spunea sa fim cuminti sa nu facem galagie ca ea e bolnava si nu poate sa doarma de cand i-a murit barbatul, de mult, cand noi nici nu eram inca. Iar noi dadeam din cap si ziceam pe rand “Ihi” cu gura plina, manjiti pe maini si pe haine.

Apoi mai era Tanti Maria de la doi, o babuta iute si artagoasa care ne injura ca la usa cortului si ne ameninta ca ne mananca anumite parti ale corpului daca ne prinde ca mai urlam ca disperatii. Ea se ducea in fiecare an la cules de zmeura si ne dadea dulceata cand era gata, sau ne lasa sa mancam direct din galetile mari cu care venea de la padure. Nu exista copil in bloc care sa nu aiba hainute facute de Tanti – un sarafan rosu, un sacoas albastru de mers in parc sau costumele pentru serbari, facute de ea si prefacute sau marite in fiecare an in functie de tema serbarii si dimensiunile noastre mereu ascendente.

Pana aici totul era frumos la noi in bloc, in oraselul nostru de munte unde exista o singura scoala la care mergeam cu totii si unde eram colegi cu toti ceilalti copii din oras. Normal ca era o scoala buna, era singura scoala buna. Dar, asa cum v-am atras atentia asupra titulaturilor celor doua vecine care erau simple tanti, asa mai exista dusmanul poporului frica copiilor, Baba Catrina.

continuare in “Vrajitoarea”

Tags: Joc si Joaca // Add Comment »