Radioul bunicului

Imi aduc cu drag aminte de serile de iarna, in casa bunicilor

De focul ce ardea domol, de trosnetul lemnelor ce ardeau, de radioul din perete ce ingana o muzica taraganata si lalaita, de lumina difuza, raspandita in camera de un bec chior, sau de o lampa, dupa caz, bunica, ce torcea langa soba, bunicul curata porumb, si ne dadea noua, nepotilor, ciocanii ramasi, sa costruim casute, sau poate ca trageam pisica de coada, sau poate ca mazgaleam ceva pe un caiet, si pe urma o intrebam pe bunica ce-am scris acolo, iar ea zicea tot felul de lucruri nastrusnice, de izbucneam cu totii in ras, sau cate si mai cate…

Ce vremuri…

Prin radioul din perete(pe care bunicul il numea “difuzor”: “ ia da drumu’ la difuzor, sa vedem ce mai zice…”), vechi de pe vremea razboiului, poate chiar mai vechi, s-a realizat, o buna bucata de timp, contactul meu cu lumea exterioara satului.

Era o cutie de lemn, de dimensiunea unui toaster, poate ceva mai mare, dintr-o culoare nedeslusita (cred ca la origine a fost un maroniu inchis), plin de carii, acoperit cu o panza de culoarea benzii acelea cu care se lipeste pansamentul (celebrul “leucoplast cu rivanol, trei la zece mii”), dar care cred ca la origine a fost un rosu caramiziu. Scala nu avea, iar ca butoane, doar unul, pentru reglarea volumului. Avea in schimb “ceva”, de forma unui bat de inghetata, care, prin deplasarea lui la stanga sau la dreapta, puteai baleia necunoscutul, in cautarea singurului post ce se putea prinde : Radio Romania Actualitati”.

Cu timpul, acest “ceva ” a fost upgrade-at cu un bat de chibrit, pe urma cu o bucatica de ziar indoita, pentru a fi apoi definitiv inlocuit de o surcica de lemn, cioplita.

Era ca o cutie neagra pentru noi, copiii. Era singurul obiect din casa despre care nu stiam din ce-i alcatuit, singurul obiect pe care nu-l desfacusem, demontasem, dezmembrasem (asa cum faceam cu celelalte obiecte sau cu jucariile, care, dupa ce le faceam la loc, ne miram de ce nu mai functioneaza). Si asta pentru ca bunicul, intelept, il agatase intr-un cui din perete. Sau poate ca locul lui era acolo, poate ca era “difuzor” de perete, conceput special pentru asemenea cazuri extreme…

Cotele apelor Dunarii, prezentate in romana, franceza si rusa, si pentru care, multa vreme mi-am batut capul sa le inteleg rostul, dupa care am renuntat(“Orsova ieri, 324 centimetri”, “Bratislava, 547 tzientimieter”), sau “ora exacta”(dupa care bunicul isi fixa ceasul, si care, odata la doua zile, statea din nou, din motive care, de multe ori, noua, nepotilor, nu ne erau straine), sau balada lui Porumbescu, sau “Ciocarlia” lui Enescu, sau tot felul de tarafuri sau fanfare, sau “Nah Neh Nah”-ul lui Vaya con Dios, sau Scatman, toate astea, cand le mai aud, ma duc cu gandul la anii copilariei, calatoresc in timp, inapoi, si iar ma simt ca atunci, gata in orice moment sa fac ursuleti din perdelele bunicii, asa cum am invatat de dimineata la gradinita, sau sa tai limba ghetelor bunicului sa-mi fac prastie, sau cine mai stie cate…

Si cand te gandesti ca toate astea, noi(eu si frati-miu, care, cu-n an mai mic, lucra cot la cot cu mine la subminarea autoritatii si suveranitatii bunicilor), le faceam zi de zi… Si bunicul nu se supara, dar ne mai zicea cateodata:

“Maaaa’, da rai mai sunteti ma’! Ori va mananca chelea, si vreti sa va scarpin io c-o nuia!?”

La care noi, fuga in “varful” casei.

“Dati-va ma’ jos, ca nu va mai fac nimica. Glumeam si io cu voi.”

“Mai faci, bre ? Mai zici ca ne bati ?”

“Nu mai ! Gata ! Promit ! Numa’ sa va dati jos !”

La care noi il mai pedepseam cu inca vreo doua ore, ca de, tocmai descoperisem un nou loc se joaca, si cu cateva tigle sparte, binenteles, nu intentionat, ca nu eram copii rai.

“Vezi bre, tataie, daca nu ne ziceai nimica, aveai tiglele intregi.”

“Da bre, vezi!?”

“Daaaa ma’, ca bine ziceti! Uite ca la asta nu m-am gandit.”

Frumoase vremuri…

Scrisa de Denis

VN:F [1.9.1_1087]
Rating: 0.0/7 (0 votes cast)

Discussion Area - Leave a Comment