Bunicule, au trecut cinci ani..

Să stau pe genunchii tăi. Să mergem în parc, eu cu lopăţelele şi tu cu pălăria ta de paie. Să jucăm badminton în casă şi fluturasul să spargă abatjour-ul vernil, să ne certe bunica pe amândoi, mai ales pe tine, bunicule, pentru că ai intrat în mintea copiilor. Ai intrat, da, şi niciodată n-o sa mai pleci de-acolo, din mintea copiilor.

Să mâncăm îngheţată galbenă de la Ciurchi. Să mă dai în scrânciobul dintre uşi, spre holul de la baie, în casă.. Cine-a mai fost ca noi bunicule? Mmm? Cine-a mai avut scrânciob în casa?

Se apropie Paştele, bunicule; îţi place atât de mult Paştele… Mi-e dor să mă uit la tine cum vopseşti ouă; vopsele tipografice de la fondul plastic, roz, verde, bleu – miros de ulei şi diluant şi tu vopsind ouăle fierbinţi cu palmele goale. Nimic nu te frige. Bei laptele încă fierbând, borşul clocotit şi o cană cu apă de la frigider.

Tot ce e mai bun pentru noi e de la tine.

Mi-ai păstrat casa pe care mi-o inventasem sub masa din sufragerie, încă mulţi ani după ce copilul care am fost nu a mai locuit acolo. Ai păstrat tot tot tot ce am pus pe scândurelele de lemn, căniţe, jucării, cutii de chibrituri, desene, farfurioare pentru păpuşile care veneau în vizită. Le-ai îngrijit şi le-ai sters de praf, de parcă aş fi fost eu însămi în fiecare lucruşor.

Ai avut şi ai grijă de mine.

Nici un creion măcar, nici o radieră nu ai aruncat, ai păstrat tot… Te uitai cu drag la ele când veneam la tine şi le redescopeream impreună, cu mare încântare: eu mă bucuram pentru că uitasem de ele, iar tu erai fericit să mă vezi râzând. Pufneai strângând ochii şi dând capul într-o parte. Erai fericit, atât de fericit încât abia mai încăpea atâta iubire..

Mi-e dor de râsul tău întreg, rotund, mare, larg şi drag. Râsul tău drag. Râsul meu drag.

Mi-e dor să te sărut pe obrajii curaţi şi netezi, mirosind a colonie. Bunicule ce obraz moale şi parfumat ai!! Râzi, mândru că am observat şi spui: “ştie bunicu ce-i place puicuţei. De asta se ferchezuieşte el aşa când vii tu.” Să bem o bere în tren, în drum spre Cluj. Să stăm pe-o bancă, bunicule, să-ţi povestesc cum am râs şi cum am plâns de când ai plecat. De fapt tu ştii, ştii tot, te bucuri şi te întristezi impreună cu mine şi cu Andrada, cu tata şi cu bunica. Nu pot să scriu…

Te aud, te aud cum imi spui “ieeee, nu te mâhni bunicule, că eu tot acolo sunt, unde sa plec eu de lângă voi?” Spui “lasă bunicule, că trece.. atâta pagubă şi-atâta supărare s-avem noi..” E mare bunicule şi doare mult. Nu trece niciodată.. Se mai ascunde uneori printre celelalte, face loc altor griji, dar nu doare niciodată mai puţin. E mereu acolo golul şi dorul; şi tu esti mereu acolo şi mă doare mult faptul că nu pot ajunge până la tine, să stăm pe fotoliu şi să ne privim. Măcar să ne privim.

Bunicule, CUM făceai tu de-mi alungai toate grijile spunând numai “lasă bunicule, că trece” şi azvârlind cu mâna închipuitele gânduri rele, ca pe-o minge spartă, “cââât colo”? Nu ştiu cum făceai, dar era atât de bine… La fel ca tine ştie să facă numai el: l-am găsit pe el, care-mi alungă grijile aşa cum făceai tu. Tuturor le-am povestit despre tine; îşi doresc să fii bunicul lor; îşi doresc să fie ca tine când vor fi bunici… Numai ţie nu ţi-am spus niciodată toate astea, bunicule. Din râsul tău am înţeles că le ştiai.

Bunicule, eu iubesc mult, aşa cum ai iubit tu, să ştii asta.

Scrisa de Adina Hutanu

Tags: Oameni fascinanti // 3 Comments »