A fost o vreme cand curtea saracacioasa a unei case de langa piata mare din Galati, mi se parea larga si plina de minunatii. Un intreg teren de joaca. Nu ma deranja ca exista si ceva in afara ei, dar nici nu simteam nevoia sa ies. Era un intreg regat acolo. Casa veche, ramasa din timpul razboiului, statea ba intr-o rana, ba drept, ba in cealalta rana, dupa cum veneau peretii sprijiniti de barne. Pasarile faceau naveta prin curte, intre o cusca de langa intrare si un cotet incapator, etajat, de langa casa.

Un cires batran se intindea fix pe deasupra casei. Verii mei mai mari se urcau vara pe acoperis, ca sa il culeaga. Eu ma multumeam cu tufele de zmeura din deal. Pana la ele nu aveam de urcat decat o poteca ingusta de ciment crapat si o bordura. Legenda zice ca, pe undeva pe langa zmeuris, se afla in trecut haznaua. Iar haznaua dadea intr-un rau subteran, care strabatea Galatiul pe cai nestiute si, din cand in cand, mai facea cate o victima. Haznaua era o poarta spre alta lume… Oameni dispareau iarna si erau gasiti la vreo gura de varsare abia primavara. Copii cazusera pe acolo jucandu-se. Ceva lugubru si, prin asta, atractiv, plutea in jurul misticei haznale. Si pierdusem multe ore cautand-o, dar n-am reusit sa o gasesc nicaieri. Si nici sa cad in ea. Iata-ma deci aici…

Si magazia unchiului Nelu, un om posac care-si ducea batranetea intr-un atelier. Cizmar, ca tovarasul carmuitor. Traia in capatul din deal al casei, unde eu nu intram aproape niciodata. De langa camera lui se intra in camara care tinea muraturi si, se zice, pusca din razboi a unui alt unchi. Cate vitejii nu facusem eu cu pusca aia… aproape ca as fi putut sa salvez lumea cu ea. Daca as fi gasit-o.

Basculanta de plastic, verde palid cu galben palid. Si cimentul ciobit de la intrare, plin de cotcodaceli si gainat. Rex, cainele alb si isteric de care doar tanti Dida se putea apropia. Nu prea alb de fapt, cu timpul… Si cei trei veri, cu preocuparile lor misterioase legate de scoala. Scoala! Ce ciudat… locul in care se foloseste sugativa pusa pe suport in forma de stampila. Si stiloul si radiera.

Radiera cu “Raluca” scris de mana pe ea. violeta si boanta la colturi. Un scris rotund de fata pe o radiera rotunda de scolar. Scoala la care se puteau face telescoapele si lunetele stranse de varul cel mare intr-un colt. Si casetele de lemn de la traforaj. Nu putea fi asa de rea scoala asta, nu? De ce atunci atatea griji… pareau foarte seriosi fata de scoala. Uneori chiar ingrijorati. Si atunci toate lucrurile astea aproape magice nu puteau fi decat foarte serioase. Serioase si asezate sus. Prea sus.

La indemana pentru mine era doar borcanul cu formol. Gol, de obicei. Nimic extraordinar la acel borcan…

Radioul de Europa Libera de la capul patului. Cu o lampa de plastic in forma de statueta langa el. O alta zona foarte serioasa. Peretele pe care prindeam muste si balia in care le aruncam ca sa vin cu barca mea cea verde si sa le salvez. Om peste bord, om peste bord! Mustele nu reuseau intotdeauna sa se catere singure in barca de salvare. Si atunci un deget aparea discret din decor… Apoi furtuna, alarma, barca se scufunda, SOS… nicio alta ambarcatiune prezenta in balie. Si musca lupta din nou pt supravietuire. Cine ar fi zis ca apele dintr-o balie pot fi asa de agitate!

Nimic nu ma stransese acolo. Ai asa de mult spatiu cand esti mic! Si nu-ti dai seama ca e un pic ciudat ca intr-o casa sa nu ai nici macar usi in unele locuri. Si ca daca ai scapat o bucatica de ou pe jos nu e bine sa o pui la loc in farfurie si sa o mananci. Si ca spanacul pe care l-ai refuzat la pranz era singura mancare. Asa ca, pana la urma, n-ai voie sa-l refuzi.

N-ar trebui sa vezi curtea cea larga si sa spui “ce mic eram!”. N-ar trebui sa te uiti in jos la locul in care toate iti erau mari. Ma intreb daca mai poti fi vreodata suficient de copil ca sa vizitezi locurile in care ai copilarit.

Scrisa de Catalin Florea

Tags: Intamplari, Oameni fascinanti // Add Comment »