Dormeam in caldura dintre bunici. Ea in stanga, el in dreapta, duna ma sufoca si de multe ori evadam la picioare pentru a ma putea descoperi. Bunica nu se dadea batuta si racelile mele repetate erau un motiv suficient pentru a ma pastra acoperita cu orice pret. Lupta din timpul noptii se sfarsea doar spre zorii zilei cand adormeam in patul gol.

In casa lor somnul era sfant. Daca cineva dormea, toata lumea umbla pe varfuri, inchideau usi cu atentie maxima si vocile erau abia niste soapte. Iar cand dormeam eu, situatia era tratata cu si mai mare seriozitate. Pana aparea bunica…

Rumena deja in obraji, mirosind a aerul rece al diminetii si uneori a fumul de la focul proaspat aprins, bunica tragea cu o miscare brusca draperiile grele care lasau soarele in camera.

O singura data a participat si bunicul la trezirea mea. Atunci a intrat in camera in urma bunicii si a ramas in usa framantand nervos clanta. Bunica nici nu m-a privit si a iesit repede din camera. Bunicul a ramas in urma ei si a mormait in barba:

- Te rog sa nu plangi!

- De ce? am intrebat eu cascand inca prelung, cuibarita in mijlocul dunei pufoase.

M-a privit un moment lung ca si cum sa-si faca curaj si apoi a spus totul dintr-o rasuflare:

- Au otravit cainele. L-am gasit azi-dimineata umflat…mort. Nu cred ca e bine sa-l vezi asa! Vreau sa il ingrop.

Am clipit un pic mai des. Nu am inceput sa plang. Bunicul a iesit din camera si a inchis incet usa dupa el.

Poate visam…

Scrisa de Ama

Tags: Ganduri Simple // Add Comment »