Inceputul

După ce m-au hrănit cu multă drojdie şi m-au frământat bine de tot, m-au lăsat la crescut vreo sase ani şi ceva, şi, când li s-a părut lor că-s bun de băgat la cuptor, părinţii mei m-au trimis la şcoală. De fapt, nu a fost neapărat părerea lor proprie că sunt potrivit pentru asta, ci s-au bazat mai degrabă pe concluziile numeroaselor experimente deja efectuate în domeniu, în urma cărora poate că s-a născut expresia “cei şapte ani de-acasă” şi ideea că, după cei şapte ani petrecuţi în sânul familiei, copilul e bun de dus la dresat, format, educat, într-un mediu corespunzator. Părinţii mei m-au trimis să stau la bunicii din partea mamei, în cartierul Militari din Bucureşti (noi stăteam pe 13 Septembrie), şi m-au înscris în clasa întâi la o şcoală de acolo, pentru a se asigura că voi avea parte de toată îngrijirea şi atenţia de care aveam nevoie, sau pentru a scăpa de-o grijă în plus.

Leaganul

Era un bloc de patru etaje, ascuns după alte blocuri mai înalte. În faţa lui era un maidan, unde jucam fotbal cu alţi copii. Era şi un leagan. Şi un tobogan. Pe vremea aia mă puteam da în tobogan. Acum sunt cât el. Acolo m-a învăţat mătuşa mea, care locuia cu noi, să mă dau în leagăn. La început, eu nu ştiam să fac asta, aşa că depindeam de ea, trebuia să mă împingă de la spate. Când venea vremea să mergem în casă, eu, bineînţeles, vroiam să mai stau. Dar ea nu mă mai împingea şi aştepta să se oprească leagănul. Eram isteţ, ştiam eu cum stă treaba cu leagănul, şi, cum simţeam că se opreşte, începeam să dau din picioare, dar dădeam foarte haotic, de se oprea imediat leagănul. Frustrare? Nu-mi aduc aminte. Ehei, dar şi după ce am învăţat eu să mă dau ca lumea în leagăn… nu m-am mai oprit niciodată.

Ascunzatoarea

Mătuşa mea era mereu cu ochii pe mine, să-mi fac temele, să învăţ să scriu frumos, ca-li-gra-fic. Venea seara de la serviciu şi dădea buzna în camera mea. Pe vremea aia îmi tot scoteau măselele. Seara, cum auzeam soneria, îmi plimbam limba prin gură, până găseam o măsea lipsă şi-mi băgam vârful limbii în gaură. Mă ascundeam. Acolo eram în siguranţă, nu m-ar fi găsit niciodată să mă certe că am făcut prostii la şcoală, că am supărat-o pe bunica sau că am pătat cămaşa cu cerneală.

Frica de intuneric, pe buna dreptate

Dormeam singur în cameră. Şi mi-era frică de întuneric, aşa că bunicii mei lăsau lumina aprinsă pe hol. Eu vedeam lumina prin geamul ăla de deasupra uşii şi adormeam liniştit. Dar într-o noapte m-a vizitat dracul, cu tot cu lumina aia aprinsă. M-am trezit la un moment dat în toiul nopţii şi m-am uitat pe fereastră. Vedeam pe cineva care părea agăţat cu o sfoară elastică de acoperişul blocului, pentru că tot trecea prin dreptul ferestrei mele, ba de jos în sus, ba de sus în jos. Până când s-a oprit şi a intrat pe geam chiar în camera mea. A venit lângă patul meu şi m-a luat în braţe. Eu am ştiut tot timpul cine e, dar nu eram speriat.

La un moment dat, mi-am dat seama că ştiu cum să-l fac să dispară. Am format o cruce din degetele arătătoare şi i-am arătat-o. Şi, într-adevar, m-a lăsat jos şi a fugit. Dimineaţă, am întrebat-o pe mătuşa mea dacă a venit cumva în timpul nopţii la mine în cameră şi m-a luat în braţe. Pentru că, oricât de mult mă gândeam că a fost doar un vis şi aşa mai departe, nu puteam să uit senzaţia aia pe care am avut-o când m-a luat în braţe. Pentru că în noaptea aia am simţit foarte clar că am fost luat în braţe de cineva. Şi nu, nu fusese mătuşa mea.

Scrisa de Cristi Cotarcea

Tags: Intamplari // 2 Comments »