Sunt Gia. Am initiat acest blog in ideea de a strange laolalta Ciresari pasionati de povesti frumoase, carora le place sa isi aminteasca de copilarie, de momentele de libertate si drag

Am 22 de ani, am terminat Facultatea de Comunicare si Relatii Publice si sunt pasionata de tot ce inseamna, evident, comunicare. M-am ocupat de marketing pentru bookblog.ro, unde scriu si recenzii. Am scris articole motivationale pe empower.ro. Ca job tot de marketing online m-am ocupat, pentru cotidianul.ro. Mai scriu din cand in cand pe blogul meu, fatacuportocale.ro. Vreau mult de la mine, vreau sa misc un pic lumea din loc si am cateva planuri O sa va placa.

Eu sunt Andra sau Andrutza Maimutza cum mi se spunea cand eram mica.

De copilarie imi aduc cel mai bine aminte, chiar si acum, cand anii au trecut. Imi plac inca cam aceleasi lucruri si traiesc zilnic cu imaginea caramelelor interzise cu ciocolata (ciocolata care nu face bine si strica pofta de mancare)

Restul nu e atat de important…cel putin nu atunci cand esti copil. Si ca om mare incerc inca sa inteleg: de ce taiem covorul nou pentru o pista de masinute sau de ce luam toate lucrurile din casa pentru casutele si corturile facute din paturi sau cutii de carton in fata blocului. Pentru ca e destul sa intelegi cat de serioase sunt problemele de acest gen ca sa refuzi sa mai cresti, asa cum unii dintre noi am refuzat, macar uneori.

Eu sunt Ama. Ei imi povestesc ca am fost un copil cuminte. Cel mai adesea cand vorbesc de mine spun “unde o puneai, acolo statea”. Nu o sa-i contrazic tocmai eu. Probabil asa era. Dar lumea vazuta prin ochii mei a fost mult mai palpitanta decat aceasta descriere de copil cuminte.

Am crescut intr-un sat de munte. Am avut ca prieteni catei, purcei, gaini, unele rate si cativa iepuri. Plantam flori, le ingrijeam si le priveam cum cresc. Am facut colectii de: margele, cioburi de sticla, cuie ruginite si radacini de papadie (stiti voi cat sunt de frumoase?). Imi petreceam fiecare zi de vara pe muntele de langa casa bunicilor. Fiecare zi de iarna mi-o petreceam la sanius (extrem). Am furat mere si zmeura. Am fost la cules de bureti, de afine si de macese. Bunicii m-au rasfatat si mi-au facut copilaria fericita.

Asta sunt eu. Copilul de atunci. Ce este acum nu mai conteaza!

Buna, eu sunt Daniela. Pe tine cum te cheama?

Cand aveam doi ani spargeam cani, farfurii si bibelouri. Se pare ca ma specializasem pe canile de alabastru. Cand aveam trei ani legam discutii serioase cu toti necunoscutii din autobuz care ma intrebau cum ma cheama si cati ani am. Cand dadeau sa coboare, ma suparam. Iar cand imi ofereau un loc il ceream si pe cel alaturat, pentru mama sau tata. La patru ani am spart o bucata buna de perete in hol cu ciocanul: “Bat si eu cu cancanu’, ca taaaata.”

Cand aveam cinci ani am pornit o revolutie la gradinita. Scopul revolutionar: abolirea somnului de dupa-amiaza. In urma infrangerii am trecut la tactici de gherila ca strecuratul pe sub sirul de paturi in grupuri de doi-trei pana la lada de jucarii, jucat doua ore si apoi strecurat inapoi in pat la ora regulamentara. Pe la sase ani am mers la scoala. Aveam un metru, un dinte lipsa, genunchi juliti si multe zgarieturi si un cel-mai-bun-prieten, acum coleg de banca. Apoi am invatat sa citesc si m-am facut mai cuminte. Aparent.

Acum, ca m-am facut mare si inca nu sunt scriitoare cum mi-a prezis invatatoarea mea, Doamna Coman (daaaa, scriam compuneri induiosatoare…), ma ocup cu urmatoarele: invat, citesc, inca mai cresc, tricotez mereu planuri si idei, am un job de oameni mari si altele de omuleti si ma mir zilnic de cate ceva.

Mai scriu “de de toate” pe blogul meu naiv si dezvoltare personala pe empower.

Ne mai jucam si maine impreuna, daaa? Bine, paaaa!

Eu sunt Codrut.

Voi fi mereu recunoscator celor care au inventat Cartoon Network, chiar daca astazi postul nu mai inseamna mare lucru, deoarece Dexter, Top Cat si Scooby au invatat romaneste.

Ii multumesc lui Romica de la 8A, care mi-a furat ochelarii de langa bara, in clasa a 3a, desi il lasasem sa bata toate penaltiurile in ziua aia (cu toate era clar pentru toata lumea ca eu aveam un sut net superior la capitolul tehnica, el bazandu-se exclusiv pe forta, ratatul, ca dovada ca astazi are cazier. Oricum, nu-i port pica, pun pariu ca si-a stricat ochii). De atunci, sunt mult mai atent cu lucrurile mele.

Cred in continuare ca ‘frunza’ e un joc pentru pampalai, si nu pot spune ca-mi pare rau ca picimea de azi nu mai are unde sa-l joace din cauza masinilor parcate peste tot.

Sunt Bogdan. Oamenii ma intreaba deseori de ce nu regret ca tocmai s-a terminat ceva frumos sau ca urmeaza sa se termine. Nici eu nu-mi dau seama exact. Poate ca am, ca orice om, o doza de masochism. O supradoza? Sau poate ca ma plictisesc prea repede si sar din tara lui “Vreau Mai Mult” in tara lui “Vreau Altceva”, asa cum noi, copiii nebuni care au pradat autocarul, saream la granita, dintr-o parte in alta, strigand “Sunt in Cehia, sunt in Austria, sunt in Cehia…”.

Inima imi bate cu viteza luminii, picioarele alearga si atunci cand stau pe loc, exact ca picioarele lui Fred Flinstone cand isi porneste masina, ochii imi fug in mii de directii. De aceea, nu pot admira “acum”-ul, ci il pot doar trai haotic. Apoi, transformat in amintire, frumosul poate fi privit cu luciditate. Tobloul finit e mai frumos decat cel pictat numai pe jumatate, chiar daca opera reprezinta doar un punct sau cateva patratele trasate de Mondrian. Asadar, bine ati venit la expozitia mea de amintiri de la Galeria Cherry Tales!