, voteaz-o daca iti place! 

Craciunul este una din cele mai emotionante, frumoase si asteptate sarbatori atat de catre cei mari , cat in mod special de catre copii. Tocmai despre asta as vrea sa va scriu in aceasta scurta povestioara despre Magia Craciunului traita si simtita de un copil.

Cred ca fiecare dintre noi isi aduce aminte cu placere despre aceasta perioada in care , copii fiind , asteptam cu nerabdare venirea lui Mos Craciun, impodobirea bradului de Craciun alaturi de cei dragi , primirea si daruirea cadourilor , precum si tavaleala prin zapada . As fi vrut ca aceste momente sa nu se mai termine niciodata , sa il astept pe Mos in fiecare noapte iar mirosul de sarmalute si de cozonaci facuti in casa sa il simt permanent in nari.

Timpul insa a trecut , mi-am dat seama ca mosul nu exista decat in inima mea, m-am casatorit si la randul meu, Dumnezeu mi-a daruit un copil. Asa am inceput sa simt si bucuria pe care o are un parinte atunci cand isi face puiul fericit si intra alaturi de el intr-un joc magic de Craciun, pentru ca, nu-i asa ? … nimic nu e mai frumos ca atunci cand faci pe cineva fericit!

Sa aveti un CRACIUN FERICIT

Amintire scrisa de Valentin Cobzaru pentru Concursul de Craciun, participa si tu!

, voteaz-o daca iti place! 

Noapte. Liniste deplina. Chiar si argintiul zapezii scanteiaza in tacere… Undeva, intr-un camp indepartat, dormiteaza cativa pastori, incalziti de darnicia focului. Dintr-o data, linistea striga….totul prinde viata la lumina feerica a ingerilor.

Un cor ingeresc trimis de Marele Stapan, ii anunta tocmai pe ei, niste bieti ciobanasi, ca, intr-o iesle umila s-a nascut un copil cu totul deosebit, copilul Isus, pentru a aduce pacea, adevarata pace….

Tot noapte. Iarna. Ajunul Craciunului…. O noapte de vis, dar un vis intruchipat, de data aceasta, intr-o fetita, Rebeca-Lois… o fericire nascuta din durere, durerea nasterii…

De data aceasta, Dumnezeu a trimis doar un inger, dar nu cu o solie, ci pentru a se naste in familia noastra… Chiar atunci am inlocuit, intr-o clipa, ingrijorarea cu bucuria, teama cu iubirea, lacrimile de durere cu cele de fericire…

Da! In sfarsit! In sfarsit sunt mama! Visul a devenit realitate! Si, cel mai frumos lucru este ca, Marele Stapan a gasit cu cale sa ne inunde inimile de bucurie, daruindu-ne cel mai frumos cadou!!!

Amintire scrisa de Lidia Duciuc pentru Concursul de Craciun, participa si tu!

Nu a trecut un an in care sa nu sufar intens din cauza spuselor bunicului. Toamna insemna ca incepe din nou scoala, iarasi caiete, iarasi ghiozdan, iarasi lectii, note, lucrari si din ce in ce mai putin timp pentru povestile bunicului. De ce trebuia sa vina toamna tocmai de ziua mea? Putea sa mai intarzie macar o zi!

Intr-un an am hotarat sa ma razvratesc! Cu prima geana de lumina, am pornit prin gradina sa caut “prima” frunza galbena. Cu entuziasmul copilului grasun, cu manecile rasuflate, dupa o tura, doua, trei de gradina, eram victorioasa: nici o frunzulita nu isi schimbase culoarea. Pasul doi al demitizarii legendei: bunicul trebuia sa afle! Asa ca il luam de brat cu acelasi entuziasm sa ii demonstrez ca “poporul” nu are dreptate – vara este inca la putere! Si an de an, bunicul meu radea cu acelasi drag de eforturile mele de a aboli anotimpul melancoliei… Nu suportam sa fiu trista

Sunt multi ani de cand venirea toamnei nu mai imi aduce tristete. De multi ani, am uitat de mirosul de hartie si cerneala care imi intra in suflet, ca un vestitor rau, sa imi alunge vara tocmai de ziua mea.

Nu demult, am impartasit frustrarea copilareasca a zilelor mele de nastere cuiva care nu cunoaste toamna si nu a trait-o niciodata asa cum noi ne bucuram de ea in fiecare an. De ziua mea, am primit cadou un tort…  cu frunze galbene si rosii… “Look, this is your birthday, the first day of autumn!” Si mi-a intrat copilaria in casa, ca o toamna inevitabila dupa atatia ani, intr-o tara care este vesnic verde…

Sonia Oprean

Povestea Iasomiei

Am aflat-o pe la patru ani, după ce bunica nu izbutise să imagineze un final la Făt-Frumos Năzdrăvan. Ştiam eu, în isteţimea mea proaspătă şi trează, că ceva nu e în regulă. Femeia clipea des, uneori mai închidea şi câte un ochi,  încurcând iţele acţiunii. Nu am aflat nici acum dacă feciorul de împărat a învins toate relele care se năpustiseră asupra lui.

Însă descoperisem altceva: când m-am născut (cu două luni mai devreme) au înflorit, după mulţi ani, tufele de iasomie din faţa casei mari cu etaj, construite de bunici (nu au vrut decât să îşi vadă fericiţi cei unspreceze nepoţi. Pe câţiva din verişorii mei nu i-am mai văzut de câţiva ani). Trişasem. Am păcălit sorocul şi ritmul florilor.

În fiecare an de atunci, de ziua mea, obişnuiesc să am iasomie în camera mea. Unii zic că ar avea conotaţii tanatice. Nu îmi pasă…

Povestea macilor

Cât despre maci… Mama avea mereu în grădină petice roşii printre care, copil fiind, mă plimbam nestingherită. Uneori îmi clătinam energic braţele, făceam piruete şi îmi puneam o floare de mac în cosiţele buclate. Mă împiedicam mereu de funiile lor (,,sinucigaşe”, aşa le numeşte Dinescu) şi cădeam într-o visare dulce pe o plapumă roşie de pluş.

Urmăream uneori dansul petalelor care îmi mângâia obrazul fraged de copil. Apoi alergam la dulapul din bucătărie şi mereu îi furam  mamei punga cu mac. Îl mâncam cu linguriţa, amestecat cu zahăr vanilat. Noaptea avea 14 ore pe atunci.

De fiecare dată am avut doar cozonac cu nucă de Paşte, Crăciun, ziua tatei. Mai sărbătoream şi alţi sfinţi din calendar. Am crescut. Niciun băiat nu mi-a dat vreodată un buchet de maci. Am primit crini imperiali şi trandafiri luaţi din piaţă. Le-am dat mereu mai departe întotdeauna, chiar în acea zi. Mereu am găsit o persoană care să se bucure cu adevărat de cadoul colorat, parfumat după caz. Zâmbetul plin de seninătate mi-a confirmat asta.

Povestea rozelor

Odată i-am dat unei bătrâne din sat trei roze legate cu o fundiţă dantelată, din tiul şi paspol. Le-a luat uşor stingheră, strângându-le cu stângăcie în palma bătătorită. Mi-a spus pe un ton uşor ruşinat că nu mă va vota pentru că că i-a ordonat fiul de la oraş să voteze cu al lui conu’ Vadim. Nu a uitat să zâmbească. Un surâs cald pe care nici cei trei dinţi lipsă pe care îi avea nu l-ar fi putut umbri.

Niciodată nu am făcut politică. Sunt prea feminină să mă implic într-un teatru cu gladiatori zgomotoşi. Şi mereu tânjesc, precum un erou de basm, nu să mă lupt cu vreo Gheonoaie pentru vreo împărăţie, ci pentru a descoperi LINIŞTEA. This means the Pursuit of Happyness for me (Pentru mine, asta e căutarea / drumul spre fericire!). Sau poate chiar… fericirea însăşi!

Povestea trandafirului japonez

Când am împlinit douăzeci de ani, eram la Cluj în timpul sesiunii, la facultate. Cea mai bună prietenă de atunci (deşi mi-aş fi dorit să rămânem mereu la fel, cum ne promisesem într-o zi caldă de sweet november, după primul parţial crâncen la literatură medievală) mi-a luat un trandafir japonez în ghiveci. Era frumos, cu un frunziş persistent, de un verde crud, sănătos.

Îmi plimbam degetele pe marginea frunzuliţelor dese, zimţate şi îmi plăcea ,,gâdiliciul” acela în timp ce mai citeam câte un rând, două, din cartea de sintaxă franceză a lui madam Stela-Odette F. … De Sânziene (exact la o zi după aniversare), colega de cameră aduna într-un făraş toate petalele galbene şi bulinele kaki, insuficient ,,clorofilate”. Nu ştiu cum de s-a scuturat atât de repede… Corina se jurase că mi l-a dat din toată inima. Nici acum nu aş putea să o suspectez că m-ar fi minţit. Dar nu vreau să intru în justificări metafizice. Nu-şi au rostul.

Ştiu de la o florăreasă durdulie şi roşie în obraji ca un bujor copt la soare că există metode ,,resuscitante” şi în Ostrovul Florilor (substanţe care menţin hidratarea). Oricum, crenguţa ruptă de mine din tufa de iasomie, din curtea spitalului de pe strada Clinicilor, mă răsfăţase cu mirosul ei persistent (în care eu îmi regăsesc de fiecare dată, o parte din copilărie) mai bine de o săptămână.

Anul asta, în vară, sigur nu o să am iasomie de ziua mea. Irlandezii cred că ,,jasmine” e o floare sălbatică a cărei aromă o descoperă contra cost, în sticluţele de ulei parfumat. O să îmi imprim o imagine de pe net, poate va compensa în vreun fel lipsa. Surogat de fericire, oare? Nu îmi dau seama.

Îmi este dor uneori de tot, mai ales de poveşti. Aş vrea să o mai întreb o dată pe bunica (să mă uit atent în ochii ei pe care îi revăd când mă privesc în oglindă; însă aceştia sunt doar o copie nereuşită a originalului, încadraţi uneori de cearcăne vineţii) despre destinul lui Făt-Frumos. Ştiu că niciodată nu o să îmi mai poată răspunde, chiar dacă aş minţi-o că, numai o zi de s-ar întoarce, ar înflori iar tufa de iasomie din faţa casei, al cărei acoperiş stă să cadă. Nu cred că a supravieţuit buruienilor, lăstarii nu a mai avut cine să îi taie primăvara.

Povestea schimbarii

Azi mama a renunţat la maci. E prea multă muncă cu ei, zice ea. Mereu le cad frunzele şi petalele. Funiile, care odată îmi încurcau dansul de copil zglobiu, se agaţă ca o hidră de gardul din lemn. Reţin umezeala şi în scurt timp bârnele se umplu de carii şi putrezesc. Învăţătură de la tata, de astă dată.

În locul atât de înroşit şi de înmiresmat de odinioară creşte nestingherit un usturoi gras, pişcăcios la limbă, de care mama e foarte mândră. Cred că Năzdrăvanul a ieşit învingător din lupta cu viaţa. Aşa e sfârşitul fiecărei poveşti, nu? ,,Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.” Până şi Propp, în Morfologia basmului, confirmă asta!

Am găsit de dimineaţă în dulapul din hol, lângă sticlele de ulei de măsline extravirgin şi cafeaua adusă din Cuba de fratele lui Avril, şefa mea, o punguţă roşie, decorată cu pete proaspete de dulceaţă (sub forma a cinci creioane de colorat, de lungimi inegale).  Scrie pe ea Poppy Powder (mac). Nu m-a tentat în vreun fel. Prefer o cafea amară, sugarfree. Mereu sunt obosită, iar ochii am început să mi-i ascund în spatele unor ochelari cu rame negre,  fancy. Sigur mi-au crescut dioptriile. Noaptea cea mai lungă nu trece de cinci ore.

M-am transformat într-o cybergirl. Am o mulţime de prieteni virtuali aşezaţi într-o ordine perfectă, pe o listă. Prea multă ordine pentru dezordinea din mine. Primesc atâtea pupicuri în fiecare seară. Chiar şi îmbrăţişări. Ce păcat că sunt doar emmoticon-uri! Ba chiar m-am pricopsit şi cu un iubit virtual, de care mă despart sau mă împac în funcţie de… bătăile (trăirile) reţelei de internet. Când reţeaua e în stand-by, trece şi dragostea. Nu mai  trăiesc Primăvara Amorului, cum ar spune poeţii Văcăreşti… Nu am primit încă niciun mail de la el, cu vreun attachment file, în care să descopăr imaginea vreunei flori de mac în floare.

E deja amiază. De ce nu s-o fi trezit până acum Little Yasmin? It’s one o’clock PM. Or fi degetele fetiţei pe punguţa de mac? Şi copiii s-au schimbat. Cum să preferi dulceaţa de măceşe în locul zahărului vanilat?

Când nu mai credem că bucuria mai poate sta într-o linguriţă de mac.

Pentru CEI MARI…

Zaţ de mac pierdut în dans uitat

Du-mă tu, neputinţă, în nămolul lichefiat,

Apasă-mi fruntea de particule de praf

Şi dă-mi zăbava de a atinge cu unghia-mi încărnată pânza freatică

de apă chioară.

Scoate-mi din atriul drept al inimii mele de ceară,

Neliniştea care mă roade

Şi îmi taie în carne vie orice vis domolit de tăcere mută

până la os.

Perpeleşte-mi durerea în oaze de chin de smoală arsă,

Fă-mă să zburd pe câmpii de hrean necopt

Şi îmi roade călcâiul ahilian plin de răni

cu nesaţ.

Destupă-mi nara stângă de sânge închegat,

Plin de larve de păcat

Şi îmi scotoceşte sinusurile umplute de dor cu un cui

de puncţie.

Apucă-mi tu, neputinţă, ultimul gram de suflet rămas,

După bătaia pierdută, ţesută-n catifea de negare

Şi dă-mi o ultimă dezlegare să calc uşor, în pas de dans uitat, printre maci de zaţ

în floare.

Semnat,
Aiurel cel Bucălat

P. S. : scrisă într-o zi de martie în floare (în Irlanda înfloreau narcisele) când m-am simţit cel mai singur om de pe pământ…

Scrisa de Aura Stan

Brusc, am simtit ca ma ridic la viata, ca pulsez energie si ca VREAU sa ma adancesc in intunericul strazilor prost luminate. E ceva familiar in ele, e ceva ce imi aduce aminte de copilarie, cand stateam pe ulita satului, cu ceilalti copii, in asteptarea noptii.

Atunci era momentul prielnic sa realizezi cum te cuprinde linistea si cum te invaluie ciudatenia naturii. Nimic nu e mai inaltator decat vantul care sufla a paguba printre crengile abia inflorite. Iti da senzatia ca te avanti intr-un necunoscut famiiar, in care te-ai topi de placere.

Singur pe strada, te toropeste senzatia unui deja vu, care ti-a dat o imensa placere la un moment dat. Strada semiluminata, vantul sufland la urechi si mirosul de..nou in nari, sub obladuirea linistii noptii. Ce alt moment ti-ai putea alege sa renasti, daca nu asta?

Scrisa de Ramona Crangasu

Obisnuiam sa ma trezesc la 11 pentru ca bunica uita adesea sa ne scoale pe mine si pe sora mea sau ne lasa sa dormim mai mult; uneori degeaba ne trezea pentru ca adormeam la loc. Atat de lungi si luminoase erau zilele de vara… Si abia ne trezeam ca mereu se gasea cate ceva de facut: sa strangem niste visine pentru dulceata, sa cumparam sifoane (de cate ori protestam pentru ca devenise o povara pe care o consideam inutila; ce, apa normala nu mai era buna?), sa facem curat prin casa, sa aranjam masa si alte nimicuri in jurul curtii. Bunica se ocupa de mancare, mancare buna, cea mai buna si mai avea timp sa sape si sa aiba grija de flori. La pranz citeam la umbra sau in casa unde era racoare si mai dormeam un pic pentru ca somnul nu strica niciodata!

Cum venea dupa-amiaza, ne astepta gradina cu fructe, sa le culegem bineinteles pentru compot sau gem. Era ceva ce ‘trebuia’ sa facem si de multe ori ne plangeam sau incercam sa pierdem vremea. Dar pana la urma tot pentru noi facea bunica totul, ca sa avem la iarna. Si uite asa, fara sa simtim, se lasa seara. Si uneori ne asteptau surprize neasteptate… clatite sau cate o placinta! Nici nu era nevoie sa cerem ca ne ghicea imediat. Si eram fericiti cu totii. Si cand ne strangeam toti verii, ce seri frumoase ne mai asteptau… Seara la focul facut intr-o soba veche care a devenit un fel de cuptor pentru porumb copt in mijlocul verii, cantam cat ne tineau plamanii si spuneam povesti. Ce conta ca deranjam vecinii? Eram liberi, asa cum numai vacanta de vara ne poate face!

Si ce ne mai suparam uneori… ca doar unul facea treaba mai multa, ca acum e telecomanda mea, ca s-a mai stricat ceva. Dar treceau repede. Nu imi amintesc zilele ploioase de vara; lungi si luminoase erau acele zile. Poate doar uneori se mai intrezarea cate o furtuna de credeam ca nu va inceta vreodata pentru ca a doua zi de dimineata totul sa fie mai viu ca inainte iar viata sa continue plina de ciripituri si simplitate.

Imi amintesc si acum desi vara e inca departe, cerul instelat. Nu indrazneam sa zabovesc prea mult pentru ca ajungeam sa ma pierd… Cum sa existe mai mult decat atat? Decat aceasta casa, decat aceste fete cunoscute si dragi, decat aceste zile nesfarsite de vara si de liniste, decat sufletele care se bucurau? Si ma intorceam sa zambesc zilei care a trecut uitand ca uneori am spus ca vreau si in alta parte decat ‘la tara’.

Dar adevarul este ca ‘la tara’ ma intorc mereu pentru ca acolo am crescut, acolo nu sunt decat ganduri frumoase, pomi plini de fructe, miros de placinta cu mere cum numai bunica stie sa faca, povestile bunicului, libertate. Si mai e ceva… un sentiment de siguranta si magie pentru ca din tot acest univers, eu am ajuns aici, sub un cer instelat de vara, ‘la tara’ unde e casa mea.

Pasarea Colibri – Vara la tara
Asculta mai multe audio Muzica »

Scrisa de Irina Negrila

Felicitari Iren, ai castigat o carte de povesti

…Nu prea sunt in the mood sa-mi amintesc, desi miercuri m-am uitat la The Polar Express si mi-am adus aminte de niste lucruri.

Daca-mi lipseste ceva iarna, ceva ce am avut doar in copilarie, este sania.

Cand mama ma tragea cu sania si era de obicei noapte, eu stateam pe burta si ma uitam in jos, cum fuge zapada pe sub mine. Cizmele mamei scartaiau, rasuflarea ei se ridica ca un duh de saman care speria lupii si cainii vagabonzi, daca ma ridicam cu burta in sus vedeam luna, mai frumoasa mi se parea insa zapada.

Mi se lipeau narile de frig, chiar daca eram infofolita ca un eschimos care mai e pe deasupra si astronaut. Si pe atunci raceam destul de des, dar nu chiar ca acum. Poate pentru ca pe atunci nu descoperisem misterul mumiilor egiptene si al somatizarii. Astazi insa, ca si ieri, beyond the sea isi arata zambetul de ceramica o bronsita cronica.

Apoi ajungeam acasa si mama trantea un pic sania ca sa o scuture de zapada. Si o bagam in casa cu noi, statea in balcon langa brad si dulapul cu tot felul unde-si petrecerea recreatiile pisoiul. Apoi mancam o supa calda, plina cu tarcuri de animale din patrunjel si morcov. Cum nu puteam sa mananc girafe, tigri si cocotieri, lasam intotdeauna verdeata ca intr-un acvariu. Poate daca mancam atunci tot patrunjelul, morcovul si leusteanul acum eram mai tare…

Scrisa de Iren

Am citit din ele, mai citesc, si pana la finalul saptamanii toate cartile de povesti vor ajunge la toti posesorii lor de drept Pana atunci o sa postez aici cate una dintre ele, in ordine cronologica (adica de la primul la ultimul pe linia aia a timpului cu minus in stanga si plus in dreapta)

Multumiri multe si sa va bucurati de copilaria care straluceste in voi

Scrie o amintire din copilarie pe blogul tau, cu link catre acest post (ca sa stiu ca ai scris) sau trimite amintirea pe gia la cherrytales.ro, pana pe 23 noiembrie si poti castiga o superba carte ilustrata de la Cartea Copiilor, oferita de bookblog.ro

Dau leapsa la Ionuca, Lamaie, Andressa, Mintea de ceai, Tomata, Phoebs si Adi, Mihai Morar, Bobby, Dan Petre, Dragos, Mihai, care sa dea mai departe la 3 fete si 3 baieti, sa se raspandeasca vestea, sa ne amintim cum era cand eram copii, pentru a creste

Mult succes !

Gia

Bunica facea mereu placinte proaspete. Ma asteptau aburinde pe masa alaturi de unt si de laptele cu cacao. Imi placea sa pun pe ele bucati mari de unt si sa il privesc cum se topeste, cum lichidul galben si gras se prelinge in toate cotloanele placintei. Abia apoi incepeam sa le mananc – cand ma asiguram ca am toate sansele sa ma murdaresc.

Dupa masa, cand bunica ma punea sa strang masa si sa duc placintele in camara, gaseam laptele proaspat fiert. Pus pe podeaua rece din camara, laptele isi forma molcom acoperisul de smantana grasa. Stiam ca nu am voie, stiam ca bunica putea si sa planga de suparare ca iar “mi-am inmuiat degetele murdare in laptele bun!”, stiam ca ar fi corect sa il impart si cu altii, dar eram acolo, in camara intunecata, singura. Doar eu si laptele imbracat in smantana sa.

Si atunci, cedand de fiecare data tentatiei, bagam cu atentie degetul in mijlocul oalei si trageam afara bogata smantana. Se incolacea pe degetul meu, se rupea sub propria ei greutate, picura pe podea si reuseam sa o mananc doar dupa ce imi lasa o dara vinovata pe barbie.

Cand ieseam din camara bunica ma privea acuzator, cu mainile in solduri: “Iar te-ai bagat in lapte?” Murmuram un “nu” nehotarat si incercam sa trec de bunica spre gradina. Ea isi desfacea bratele, ma oprea si imi stergea cu coltul sortului laptele de pe barbie. Apoi imi dadea drumul tacuta.

Cred ca de multe ori a zambit in urma mea.

Scrisa de Ama