Amintire scrisa pentru Concursul de Craciun, voteaz-o daca iti place! 

-Gata a trecut vremea ta! Pana la iarna, stai aici cuminte. Asta daca ai noroc sa fie zapada, sa fii utila, spuse stapanul, trantind usa podului.

-Offf… iar ma plictisesc luni bune pe aici, zise trista si ingandurata, saniuta.

-Si se pare ca vei avea nevoie si de ceva reparatii, se aude din apropiere o voce firava.

-Tu cine esti? intreaba saniuta.

-Sunt o jucarie, un castel de lemn – Castelul Turn, caruia baiatul stapanului  i-a rupt o usa, si m-au aruncat aici. Nu au deloc suflet.

-Te cred. Esti de mult aici?

-De vreo doua luni. Imediat dupa Craciun. Doru, baiatul stapanului, este un copil rasfatat.

-Da, asa este. L-am purtat prin cele mai frumoase locuri. L-am dus pe dealurile cele mai inalte, printre carari de munte si cazematele cele mai periculoase. Ma arunca intr-un colt al debaralei, fara pic de mila, dupa fiecare aventura. Mi-am rupt de doua ori piciorul drept. Tatal sau m-a reparat asa, de ochii lumii, pentru  a rezista la inca o competitie. Mi-ar fi placut sa fiu vopsita, impachetata frumos, depozitata cum se cuvine, ofta saniuta.

-Hai nu mai fi trista. Ne vom distra de minune. Sunt expertul petrecerilor, a spus hotarat Castelul Turn.

Intr-adevar au jucat fel si fel de jocuri: mima, pacalici, au povestit si au cantat incat nu au realizat ca a sosit din nou decembrie. De fapt, ele nu aveau notiunea timpului.

Intr-o zi, au auzit colinde. Cantece de liniste si frumos si bine.

-Oare va ninge in curand? intreaba melancolica saniuta.

-Nu stiu si nici nu ma intereseaza. Eu raman aici, pana voi fi aruncat probabil, sau cel mai bine pentru mine, voi ajunge la un orfelinat pentru copii, spuse trist castelul Turn.

-Ai vrea sa ajungi la un orfelinat? spuse saniuta.

-Da, este visul meu. Acolo sunt sigur ca un copil m-ar repara si toti ceilalti s-ar juca frumos cu mine. As prinde viata si m-as hrani cu veselia lor, adauga, ganditor, Castelul Turn.

“Am venit si noi odata/La un an cu sanatate…” se aud colindatorii.

-Doru, ninge! spuse tatal, privindu-l el insusi fericit.

-Urraaa! Maine la derdelus. Repede, sa scoatem saniuta de la naftalina, se aude glasul zglobiu al lui Doru.

Fara a sta pe ganduri si a astepta si alte rugaminti, tatal executa sarcina.

-Esti norocoasa, saniuta! De cand te-am cumparat ai avut parte de activitate intensa an de an. Hai, la treaba acum, spuse tatal lui Doru si prinse saniuta de bara ce uneste picioarele.

Saniuta il linisti pe castelul Turn, ce parea foarte suparat:

-Promit ca pun o vorba buna pentru tine. Ai incredere in mine. Prietenul la nevoie se cunoaste.

-Multumesc! Ai grija pe unde circuli, adauga Castelul Turn.

Saniuta a fost curatata cu o solutie speciala pentru lemn si scoasa la aerul rece, sa-si intre in forma.

“Ce bine este! Aer proaspat pentru celulele mele!” Priveste cerul instelat. “Ce dor mi-a fost de voi: stele, luna, ramuri, nea.” In curand, obosita si emotionata, a atipit. Zorii zile ii gadila lemnul lustruit. E ca si noua. Se simte pregatita sa alerge mult si bine. De abia asteapta sa demonstreze ca e in forma. Nici nu termina de gandit, ca Doru a si sosit langa ea:

-Pregatita de peripetii, saniuta mea? zise zambind voios, baiatul.

-Bineinteles, raspunde saniuta, desi stia ca nu poate fi auzita. Si am o mare surpriza pentru tine! Ai sa vezi.

Baiatul se suie pe saniuta si porneste in sus, pe strada. La coltul strazii, saniuta face curba spre dreapta.

-Hei, dar unde ma duci? Nu am voie sa ma indepartez prea mult azi, striga Doru.

-Nu-ti face griji, esti in siguranta, spuse saniuta.

La doua strazi mai sus, este un orfelinat. Saniuta stia despre el. Ajunge in fata lui si se opreste. Copiii se uita tristi pe ferestre. Pentru ei nu exista Mos Nicolae si Mos Craciun.

Doru ii priveste tacut. Le face semn cu mana. In pragul casei se ivesc doii baieti, cam de aceeasi varsta cu Doru.

-Vreti sa faceti o tura cu saniuta? Intreba incet, baiatul.

Cei doi se privesc mirati si raspund in cor:

-Multumim. Ne-ai facut o mare bucurie.

Saniuta alearga nastrusnica purtand cu mandrie cei doi copii, care de mult nu se mai bucurasera de  o asemenea plimbare. Saniuta este incantata de chiotele de bucurie si de rasetele celor doi baieti.

La oprire, inainte de a-si lua ramas bun, Doru le spuse:

-Maine este Craciunul. Sunt sigur ca Mos Craciun va lasa ceva si pentru voi. Promit ca ma intorc la voi.

Acasa, Doru se duse direct la pod, scoase toate jucariile abandonate acolo. Ii ceru ajutorul tatului sau, le-a reparat, le-a pus in saci si a doua zi, stia ce are de facut cu ele.

-Multumesc, zise Castelul Turn, in timp ce era transportat pe saniuta spre orfelinatul de baieti.

-Cu mare drag, raspunse saniuta. Orice vis, cand crezi in el se indeplineste. Mai ales in preajma Craciunului.

Castelul Turn a petrecut zile multe si fericte alaturi de generatii de copii. Saniuta, peste cativa ani, i-a devenit partenera la orfelinat. Doru a crescut. Ramasese prea mica pentru el. Caci, chiar daca oameni cresc, sufletul lor este de copil. Pururea.

* Fiecare ajunge acolo unde ii este rostul. Trebuie doar sa creada.

Amintire scrisa de Claudia Groza pentru Concursul de Craciun, participa si tu!

Tags: Povesti scrise de noi by fatacuportocale
No Comments »

Tags: Articole Speciale, Carti ale Copilariei, Povesti scrise de noi by Ama
2 Comments »

Nu îmi plac florile. În liceu am fost chiar acuzată că sunt o ,,persoană rea” de două colege botaniste. Le văd cum se trec şi nu pot decât să rămân imună în faţa acelui farmec pe care îl exercită asupra noastră. A femeilor, în principiu. Dar mereu am trăit cu fascinaţia macilor şi a iasomiei. De cea din urmă mă leagă o poveste.

Povestea Iasomiei

Am aflat-o pe la patru ani, după ce bunica nu izbutise să imagineze un final la Făt-Frumos Năzdrăvan. Ştiam eu, în isteţimea mea proaspătă şi trează, că ceva nu e în regulă. Femeia clipea des, uneori mai închidea şi câte un ochi,  încurcând iţele acţiunii. Nu am aflat nici acum dacă feciorul de împărat a învins toate relele care se năpustiseră asupra lui.

Însă descoperisem altceva: când m-am născut (cu două luni mai devreme) au înflorit, după mulţi ani, tufele de iasomie din faţa casei mari cu etaj, construite de bunici (nu au vrut decât să îşi vadă fericiţi cei unspreceze nepoţi. Pe câţiva din verişorii mei nu i-am mai văzut de câţiva ani). Trişasem. Am păcălit sorocul şi ritmul florilor.

În fiecare an de atunci, de ziua mea, obişnuiesc să am iasomie în camera mea. Unii zic că ar avea conotaţii tanatice. Nu îmi pasă…

Povestea macilor

Cât despre maci… Mama avea mereu în grădină petice roşii printre care, copil fiind, mă plimbam nestingherită. Uneori îmi clătinam energic braţele, făceam piruete şi îmi puneam o floare de mac în cosiţele buclate. Mă împiedicam mereu de funiile lor (,,sinucigaşe”, aşa le numeşte Dinescu) şi cădeam într-o visare dulce pe o plapumă roşie de pluş.

Urmăream uneori dansul petalelor care îmi mângâia obrazul fraged de copil. Apoi alergam la dulapul din bucătărie şi mereu îi furam  mamei punga cu mac. Îl mâncam cu linguriţa, amestecat cu zahăr vanilat. Noaptea avea 14 ore pe atunci.

De fiecare dată am avut doar cozonac cu nucă de Paşte, Crăciun, ziua tatei. Mai sărbătoream şi alţi sfinţi din calendar. Am crescut. Niciun băiat nu mi-a dat vreodată un buchet de maci. Am primit crini imperiali şi trandafiri luaţi din piaţă. Le-am dat mereu mai departe întotdeauna, chiar în acea zi. Mereu am găsit o persoană care să se bucure cu adevărat de cadoul colorat, parfumat după caz. Zâmbetul plin de seninătate mi-a confirmat asta.

Povestea rozelor

Odată i-am dat unei bătrâne din sat trei roze legate cu o fundiţă dantelată, din tiul şi paspol. Le-a luat uşor stingheră, strângându-le cu stângăcie în palma bătătorită. Mi-a spus pe un ton uşor ruşinat că nu mă va vota pentru că că i-a ordonat fiul de la oraş să voteze cu al lui conu’ Vadim. Nu a uitat să zâmbească. Un surâs cald pe care nici cei trei dinţi lipsă pe care îi avea nu l-ar fi putut umbri.

Niciodată nu am făcut politică. Sunt prea feminină să mă implic într-un teatru cu gladiatori zgomotoşi. Şi mereu tânjesc, precum un erou de basm, nu să mă lupt cu vreo Gheonoaie pentru vreo împărăţie, ci pentru a descoperi LINIŞTEA. This means the Pursuit of Happyness for me (Pentru mine, asta e căutarea / drumul spre fericire!). Sau poate chiar… fericirea însăşi!

Povestea trandafirului japonez

Când am împlinit douăzeci de ani, eram la Cluj în timpul sesiunii, la facultate. Cea mai bună prietenă de atunci (deşi mi-aş fi dorit să rămânem mereu la fel, cum ne promisesem într-o zi caldă de sweet november, după primul parţial crâncen la literatură medievală) mi-a luat un trandafir japonez în ghiveci. Era frumos, cu un frunziş persistent, de un verde crud, sănătos.

Îmi plimbam degetele pe marginea frunzuliţelor dese, zimţate şi îmi plăcea ,,gâdiliciul” acela în timp ce mai citeam câte un rând, două, din cartea de sintaxă franceză a lui madam Stela-Odette F. … De Sânziene (exact la o zi după aniversare), colega de cameră aduna într-un făraş toate petalele galbene şi bulinele kaki, insuficient ,,clorofilate”. Nu ştiu cum de s-a scuturat atât de repede… Corina se jurase că mi l-a dat din toată inima. Nici acum nu aş putea să o suspectez că m-ar fi minţit. Dar nu vreau să intru în justificări metafizice. Nu-şi au rostul.

Ştiu de la o florăreasă durdulie şi roşie în obraji ca un bujor copt la soare că există metode ,,resuscitante” şi în Ostrovul Florilor (substanţe care menţin hidratarea). Oricum, crenguţa ruptă de mine din tufa de iasomie, din curtea spitalului de pe strada Clinicilor, mă răsfăţase cu mirosul ei persistent (în care eu îmi regăsesc de fiecare dată, o parte din copilărie) mai bine de o săptămână.

Anul asta, în vară, sigur nu o să am iasomie de ziua mea. Irlandezii cred că ,,jasmine” e o floare sălbatică a cărei aromă o descoperă contra cost, în sticluţele de ulei parfumat. O să îmi imprim o imagine de pe net, poate va compensa în vreun fel lipsa. Surogat de fericire, oare? Nu îmi dau seama.

Îmi este dor uneori de tot, mai ales de poveşti. Aş vrea să o mai întreb o dată pe bunica (să mă uit atent în ochii ei pe care îi revăd când mă privesc în oglindă; însă aceştia sunt doar o copie nereuşită a originalului, încadraţi uneori de cearcăne vineţii) despre destinul lui Făt-Frumos. Ştiu că niciodată nu o să îmi mai poată răspunde, chiar dacă aş minţi-o că, numai o zi de s-ar întoarce, ar înflori iar tufa de iasomie din faţa casei, al cărei acoperiş stă să cadă. Nu cred că a supravieţuit buruienilor, lăstarii nu a mai avut cine să îi taie primăvara.

Povestea schimbarii

Azi mama a renunţat la maci. E prea multă muncă cu ei, zice ea. Mereu le cad frunzele şi petalele. Funiile, care odată îmi încurcau dansul de copil zglobiu, se agaţă ca o hidră de gardul din lemn. Reţin umezeala şi în scurt timp bârnele se umplu de carii şi putrezesc. Învăţătură de la tata, de astă dată.

În locul atât de înroşit şi de înmiresmat de odinioară creşte nestingherit un usturoi gras, pişcăcios la limbă, de care mama e foarte mândră. Cred că Năzdrăvanul a ieşit învingător din lupta cu viaţa. Aşa e sfârşitul fiecărei poveşti, nu? ,,Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.” Până şi Propp, în Morfologia basmului, confirmă asta!

Am găsit de dimineaţă în dulapul din hol, lângă sticlele de ulei de măsline extravirgin şi cafeaua adusă din Cuba de fratele lui Avril, şefa mea, o punguţă roşie, decorată cu pete proaspete de dulceaţă (sub forma a cinci creioane de colorat, de lungimi inegale).  Scrie pe ea Poppy Powder (mac). Nu m-a tentat în vreun fel. Prefer o cafea amară, sugarfree. Mereu sunt obosită, iar ochii am început să mi-i ascund în spatele unor ochelari cu rame negre,  fancy. Sigur mi-au crescut dioptriile. Noaptea cea mai lungă nu trece de cinci ore.

M-am transformat într-o cybergirl. Am o mulţime de prieteni virtuali aşezaţi într-o ordine perfectă, pe o listă. Prea multă ordine pentru dezordinea din mine. Primesc atâtea pupicuri în fiecare seară. Chiar şi îmbrăţişări. Ce păcat că sunt doar emmoticon-uri! Ba chiar m-am pricopsit şi cu un iubit virtual, de care mă despart sau mă împac în funcţie de… bătăile (trăirile) reţelei de internet. Când reţeaua e în stand-by, trece şi dragostea. Nu mai  trăiesc Primăvara Amorului, cum ar spune poeţii Văcăreşti… Nu am primit încă niciun mail de la el, cu vreun attachment file, în care să descopăr imaginea vreunei flori de mac în floare.

E deja amiază. De ce nu s-o fi trezit până acum Little Yasmin? It’s one o’clock PM. Or fi degetele fetiţei pe punguţa de mac? Şi copiii s-au schimbat. Cum să preferi dulceaţa de măceşe în locul zahărului vanilat?

Când nu mai credem că bucuria mai poate sta într-o linguriţă de mac.

Pentru CEI MARI…

Zaţ de mac pierdut în dans uitat

Du-mă tu, neputinţă, în nămolul lichefiat,

Apasă-mi fruntea de particule de praf

Şi dă-mi zăbava de a atinge cu unghia-mi încărnată pânza freatică

de apă chioară.

Scoate-mi din atriul drept al inimii mele de ceară,

Neliniştea care mă roade

Şi îmi taie în carne vie orice vis domolit de tăcere mută

până la os.

Perpeleşte-mi durerea în oaze de chin de smoală arsă,

Fă-mă să zburd pe câmpii de hrean necopt

Şi îmi roade călcâiul ahilian plin de răni

cu nesaţ.

Destupă-mi nara stângă de sânge închegat,

Plin de larve de păcat

Şi îmi scotoceşte sinusurile umplute de dor cu un cui

de puncţie.

Apucă-mi tu, neputinţă, ultimul gram de suflet rămas,

După bătaia pierdută, ţesută-n catifea de negare

Şi dă-mi o ultimă dezlegare să calc uşor, în pas de dans uitat, printre maci de zaţ

în floare.

Semnat,
Aiurel cel Bucălat

P. S. : scrisă într-o zi de martie în floare (în Irlanda înfloreau narcisele) când m-am simţit cel mai singur om de pe pământ…

Scrisa de Aura Stan

Tags: Desene Animate, Povesti sau Basme, Povesti scrise de noi, Senzatii Placute by fatacuportocale
3 Comments »

Cred ca voi vorbi despre bucuria de a cauta sentimente si bucuria de a privi lucrurile care nu se vad si despre bucuria de a cauta ceva ce tii in maini si despre bucuria de a fi uimit mereu… si apoi despre bucuria de dupa un vis frumos, si apoi despre bucuria de a indrazni…

Este vorba de un copil care gaseste o comoara in catunul bunicilor, sarmani intelectuali pripasiti intr-un sat mai plin de praf decat in poeziile lui Toparceanu. El nu stie si nici macar nu-l intereseaza ca sunt vremuri grele . Nu stie de comunism si nu stie ca nu ai voie sa vorbesti despre prea multe cele ce se intampla in jur .Se intampla atat de multe in ograda, incat de teama sa nu piarda ceva isi noteaza sa dea atentie la ceea ce nu are timp sa experimenteze .

Este fabulos. Mereu se intampla altceva si nu mai conteneste sa se minuneze !

S-a catarat in toti copacii. A alergat gaini si cocosi. Capra nu reusea sa o prinda si nici macar pe a Mosului Ion, vecinul morocanos cu mustata ingalbenita de tutun prost si maini crapate. Pomii nu faceau fructe pentru ca le manca crude. Daca nu mai putea le dadea la copiii ce umblau desculti si in camesi pana la genunchii juliti de neastampar.

Povestile cu Feti Frumosi si Ilene Cosanzene erau trecute. Basme asiatice si eroi cu palose il plictiseau . Alba ca Zapada nu se mai putea ineca cu merele care nu mai erau de mult prin copaci. Scufite Rosii nu erau in sat.

Bunicul ii dadu o carte de Ion Creanga si doar Nica a reusit sa il tina locului pentru cateva ore . Apoi l-a tinut locului si Tom Sawyer. Moby Dick a reusit. A stat in coliba unchiului Tom. A ajuns in ocean cu Nautilus. A urcat in Balon si facu ocolul satului.
Lumea devenea mai mare caci descoperise comoara. Nu mai putea cuprinde lumea cu ochii . Avea nevoie de altceva!?

Si totusi intr-o zi ceva l-a impresionat atat de mult incat vacanta la tara devenise prilej de a desena propriile povesti in universul copilariei.

A plecat cu Bunica la Cooperativa sa cumpere orez si paine si daca reusea sa fie ascultator si sa nu starnesca tot colbul in iuresul pe care il facea cu atata naturalete va primi o guma cu forma de tigara (special pentru copiii cuminti).

A primit guma !

A ales nucul cel mare si incepu sa se gandeasca la discurile vechi de vinilin salvate dintr-un incediu .Discuri de pe care cu greu mai puteai asculta un cantec sau doua, dar care ii dadeau puterea de a-si imagina melodiile lipsa si lumile care pentru el pareau uitate in cartile de istorie.

Privea lumea interbelica prin Jean Moscopol si Titi Botez. A descoperit jazz voluminos prin Coleman Hawkins, elegant prin Benny Goodman, natural prin Johnny Lee Hooker, trist prin Miles Davies, triumfal prin Louis Armstrong, stralucitor prin Dizzy Gillepsie.

Benny Goodman – Alexander’s Ragtime Band
Asculta mai multe audio Muzica »

Auzea doar franturi, dar lumea sa se imbogatea.

Era un copil liber sa gandeasca si sa nu isi puna limite.

Scrisa de Paul Chiratcu

Tags: Intamplari, Joc si Joaca, Povesti scrise de noi by fatacuportocale
2 Comments »

- Sa nu te mai prind ca mai spui asa..

- ..Da’ceee..

- Taci, obraznicatura!..

Ochii Negri se intoarsera si lucira din nou a lacrimi.. dar se plecara iute spre barbia tremuranda, o luara la goana si murmurara din nou, cu ciuda si revolta: “Natafleatza! .. eu sunt Natafleatza!!” ..si mai incolo, dupa Nucul gros.. “Numai EU sunt Natafleatza!!..” Si se ridicara din nou spre cer, zambind misterios si zvantandu-se in lumina dintre frunze, si dincolo de ele, murmurand cu fericire infinita.. “Natafl.. Nataflea.. Natafleatzaa..”

Era Povestea Verii. Caci mai avea si Povestea Iernii, dar aceea avea altceva si era cu totul speciala.. Mai era Povestea Corcodusului Inflorit, a Primaverii.. asa cum era si Povestea Toamnei, cu Povestea Nucului Dezgolit.. Povestea verii era cea mai frumoasa, caci avea Povestea lui Natafleatza..

Cica Natafleatza era un baiat lenes care astepta sub par sa-i pice perele in gura… De fapt era un copil ca toti copii, si numai Cristinel stia asta – nu mai stia nimeni in toata lumea despre ce stia ea.. era un baietel care privea cerul albastru si soarele care se plimba printre nori, tolanit pe iarba si din cand in cand perele cadeau si el le prindea si le manca… ca doar nu era sa le lase acolo…

Incercase si ea sa se duca sub parul din Curticica de Gaini, dar acolo erau pietre si fiare, sarme si unelte (ca Gaini nu mai erau de mult) si nu avea cum sa se tranteasca sub par. Si oricum parul facea pere putine si tarzii, si era frig sa stea acolo pana ce se hotara vreo para sa pice pe jos..

Dar era Corcodusul lu’tan’Florica de peste gard cu ramurile lui bogate cazand pe acoperisul magaziei.. Ce daca nu avea voie sa se urce pe magazie..cee.. tati-tati nu se urca acolo?? Ha-haaa… nu era scara.. era gardul lu’tan’Florica.. si acolo sus era cald, fierbinte.. si daca puneai capu’ direct pe tabla smolita simteai zgrumturii fierbinti cum te patrundeau usor prin par..

De-asupra cadeau bogate valuri-valuri de crengi pline de frunze verzi si corcodusele galbene si fierbinti una-langa-alta-langa-alta…

Doar sa casti gura si sa musti tot asaa.. una-dupa-alta-dupa-alta… si sa faci ca tan’TigancaGhetzareasa care scuipa cojile de seminte pe o parte a guritei.. Doamne, cum de putea sa arunce semintele in sus, sa le prinda cu gura pe o parte si sa scuipe cojile pe partea ai’lalta.. Las’ca macar si pe jumate si tot s-o putea, si daca nu avem seminte, avem corcoduse.. si daca nu avem coji – avem samburi.. Si cum ramanea singurica acasa, tusti ca iepurasul din poveste pe magazie… cu capul sub ramuri.. si uite asa… picau corcodusele in gura lui Natafleatza !!!

…Si i se facuse in dimineata aceea asa un dor de Natafleatza… dar era duminica, si mama si tati-tati erau acasa si Cristinel nu putuse sa manance nici macar laptele cu painica, de ciuda si de pofta dupa corcoduse.. …Si murmurase asaaa.. pentru ea… pentru ziua de maine cand avea sa fie din nou Natafleatza… Natafleatza !!!… Si o prinsese mamica… Si iar ii venira lacrimile in ochi.. Si iar Ochii Negri lucira pofticiosi si nenorocosi catre poamele aurii din soare… pe tabla veche si roasa de ploi…

Scrisa de Cristiana Antonovici

Tags: Carti ale Copilariei, Desene Animate, Ganduri Simple, Intamplari, Joc si Joaca, Oameni fascinanti, Povesti sau Basme, Povesti scrise de noi by fatacuportocale
4 Comments »

Pe cand eram in scoala primara incingeam niste meciuri de fotbal cum nici la Campionatele Mondiale nu vezi

Impreuna cu fratele meu, Claudiu si cu vecinii de cartier ne imparteam in 2 echipe si astfel aveau loc adevarate confruntari. Jucam pe postul de aparator central. “Stoper” in limbajul de specialitate.

Si aveam o deviza: “Mingea trece, omul nu”. Am reusit in scurt timp sa imi fac o reputatie de “rupator”. De jucator care evolueaza dur si faulteaza. Eu si acum cred ca exagerau ceilalti

Aceste competitii s-au pastrat multi ani la rand. Pana cand fiecare dintre noi a plecat incotro l-a dus viata. Am observat insa ceva. Astazi copiii se joaca altfel. Pe langa obsesia pentru jocuri pe calculatoare, nu prea le-a mai ramas nimic. Imi amintesc momentele in care jucam un fel de tenis cu piciorul intr-un patrat impartit in 4. Fiecare patratica simboliza o anumita functie. De la somer pana la director Jucam de asemenea, “Tara, tara vrem ostasi”. “De-a v-ati ascunselea” nici nu mai zic. Era la ordinea zilei.

Ce se intampla de fapt? Care e diferenta fundamentala dintre jocurile noastre si cele din prezent ? Eram noi mai naivi, mai putin pretentiosi? Sau eram pur si simplu mai fericiti si mai lipsiti de griji? Nu vi se pare ca astazi copiii vor sa se “maturizeze” mult mai repede?

Parca s-a schimbat si sistemul deodata. Se fac lectii de matematica inca de la gradinita! Intr-o zi am auzit de la un copil ca tocmai invatase cum sa calculeze radacini de nu stiu ce ordin. Pai in ritmul asta le baga si analiza matematica la gradinita!

Ciudat este ca in acest mod si lumea devine mult mai agitata, mai nervoasa. Irascibilitatea pune usor-usor stapanire pe societatea contemporana. Si asta pentru ca avem pretentia sa devenim cat mai repede “oameni mari” si sa fim tratati ca atare. Ce uitam insa este un lucru fundamental. Si anume ca a fi copil e un dar divin care cu greu poate fi egalat de orice altceva.

E darul pe care avem obligatia de a-l lasa mostenire generatiilor viitoare.

Scrisa de Ovidiu Miron

Tags: Articole Speciale, Carti ale Copilariei, Joc si Joaca, Povesti scrise de noi by fatacuportocale
2 Comments »

Cand eram copil stiam multe lucruri.

Eram convinsa ca oamenii mari le stiu la fel cum le stiam eu, dar cu timpul s-a dovedit ca nu era asa..

Imi amintesc destul de putine teorii proprii din copilarie, pentru ca intre timp am devenit om mare.  Dar unele persista, au ramas proaspete, am incercat sa am grija de ele, sa nu se piarda, pe masura ce oamenii mari ma convigeau ca adevarul era altul, a trebuit sa le explic urmatoarele lucruri (iata putine dintre lucrurile in care credeam si despre care inca imi aduc aminte).

Oamenii mari vor spune ca sunt absurde si cu siguranta vor rade.. din pacate. Iata:

~ cum apar oamenii: toate fetitele din lume au in ele, inca de mici, un fel de sambure, spre deosebire de baieti, care nu au asa ceva. De asta numai ele pot sa devina mame cand cresc. Pe masura ce fetitele cresc, creste si samburele, si cand e timpul potrivit (perioada care difera de la fetita la fetita, pentru ca fiecare traieste diferit fata de celelalte, si mananca altceva) samburele se transforma intr-un copil foarte mic, extrem de mic, cat un sambure, dar e copil. In cateva luni creste, si fetita merge la doctor sa ii scoata samburele – care a devenit copil – si se transforma in mamica.

~ despre cer: cerul este mereu luminos, chiar si noaptea. numai ca noaptea, atunci cand oamenii trebuie sa doarma, cerul este acoperit de o patura bleumarin. Patura fiind extrem de veche (adica de cand e lumea), e mancata de molii, are gauri si multe sparturi. stelele sunt gaurile din patura prin care se vede lumina de dincolo. Luna este o gaura mai mare, facuta anume ca sa nu fie bezna.

~ despre Miezul Noptii: personaj care apare in lume atunci cand ceasul electronic de pe noptiera arata “0:00″.. combinatia de trei zerouri anunta faptul ca Miezul Noptii vine, fioros. el trebuie sa ii gaseasca pe oameni dormind. altfel se intampla ceva rau. [aici lipsesc informatii cu privire la acest "ceva rau".. nu am conservat decat sentimentul prevestitor de "ceva rau", si mai putin lucrul rau in sine. Asta pentru ca nici un copil nu are nevoie de explicatii suplimentare atunci cand intelege senzatia de primejdie. Numai oamenii mari au nevoie sa inventeze categorii pentru pericole.]

~ despre unghii: unghiile se rod cu dintii atunci cand cresc, pentru ca deranjeaza la joaca.

~ despre Mos Craciun: vine atunci cand uiti pentru o clipa ca el trebuie sa vina. Profita de cea mai mica neatentie a copiilor, cand ei merg pana la baie, sau cand se uita la televizor, sau cand ies pana afara sa faca oameni de zapada, sau cand mama ii duce la Oraselul Copiilor. Mos Craciun se ascunde, pentru ca nu conteaza decat faptul ca el vine, persoana lui nefiind atat de importanta in sine.

~ despre pisici: iubeam pisicile “grena” [gri adica, dupa cum am fost corectata], si le spuneam asta foarte des, si de fiecare data aveam mari emotii cand le impartaseam ceea ce simteam pentru ele.

~ despre rame si musuroaie de furnici: ramele sunt pentru joaca si pentru pescuit. sunt reci, elastice si se rup foarte greu atunci cand le intinzi. sunt comice. musuroaiele de furnici nu trebuie stricate, pentru ca acolo se ascund ouale de furnica, extrem de pretioase.

~ despre prezentul continuu: “sta si fuge”. actiune descrisa prin doua verbe antitetice, care surprind momentul initial si pe cel imediat urmator, atat cat si actiunea in sine. expresie care subliniaza dinamismul, se refera la faptul ca personajul care indeplineste actiunea este concentrat asupra a ceea ce face, “focusat”, cum s-ar zice ) e un fel de gerunziu la prezent, compus din doua verbe care sa exprime ceea ce in alte limbi au inventat deja, prezentul continuu “to be doing something”.

~ a face remoctzii: cuvint de origine mie in prezent necunoscuta.. am pierdut mare parte din semnificatiile vocabularului limbii mele inventate. Oricum, era vorba despre un joc pe care il faceam afara, cu multe betzisoare culese de prin gardul viu.

~ semnificatia pentru “costa mult” era: nu avem nevoie de asta, nu ne trebuie.

~ raspuns la intrebarea strabunicii: “cu ce sa vin eu iarna cand e zapada, de la tara pana la oras?” era: “cu gentutza”.. nu ma gandeam la “cu ce”-ul instrumental, referitor la mijloacele de transport, care contau prea putin pentru mine. zapada nu era un obstacol, ci o mare fericire.. de asta nu am inteles niciodata de ce oamenii mari se ingrijoreaza atunci cand incepe sa ninga.

~ despre copaci: ei sunt facuti ca sa incerc sa ma urc in ei.

~ despre mama: ea nu poate sta cu mine din cauza ca are un sef rau. Mi-e dor de ea, insa stiu ca atunci cand ma gandesc la ea, se gandeste si ea la mine. De asta ma gandesc foarte des la ea.

~ despre chibrituri: sunt niste obiecte fascinante, se pot face si remoctzii din ele. imi place sa stau ore in sir sa le scot din cutie, unul cate unul, sa le asez de fiecare data altfel pe covor (nu lipseste din aranjament niciodata casutza facuta din 6 chibrituri) si sa le pun la loc in cutie, unu cate unul. Si sa le scot din nou. Nu am voie sa le aprind. De fapt nici nu stiu cum se face asta. Imi place doar sa ma joc cu ele. Sunt frumoase numai atunci cand nu au fost aprinse.

Oamenii mari isi fac multe probleme. Ei nu stiu sa se bucure intr-o secunda, nu stiu sa vada cum sclipeste zapada. Nu vor sa aiba timp pentru lucrurile mici.. nu stiu sa se mai joace, nici sa mai inventeze. se imbraca toti intr-un fel de uniforma care se numeste “a fi adult”, o haina plina de banalitate.. copiii spun adesea “nu te lua dupa mine”, iar oamenii mari isi impun sa fie toti la fel…

Scrisa de Adina Huntanu

Tags: Ganduri Simple, Povesti scrise de noi by fatacuportocale
5 Comments »

Expresul Violet serpuia printre orase, ascuns de ochii oamenilor obisnuiti.. Aluneca silentios prin firul ierbii, ocolind cu grija musuroaiele de furnici si domurile cartitelor.

In Expres, la clasa Violet, printre alte personalitati, il vedem pe Vrajitor calatorind spre International Wizards and Magic Tricks Congress (WMTC 2007) care urma sa se desfasoare la Budapesta. Conferinta extrem de importanta pentru cei interesati, tema din acest an fiind “How to make love-dreams come true”, subiect dezbatut indelung de marii vrajitori experti, ramas inca nerezolvat, din lipsa de vise adecvate cercetarilor si experimentelor magice.

Oamenii nu mai viseaza despre iubire decat extrem de rar, iar atunci cand li se intampla, uita visul imediat ce se trezesc.. lipsa de subiecti fiind astfel cauza principala a ingrijorarii vrajitorilor. Oamenii viseaza mai ales despre lucruri marunte, sau despre catastrofe, despre rude sau prieteni, ca sa nu mai vorbim despre bani – care sunt laitmotivul viselor contemporane.

Vrajitorul rasfoieste plictisit revista gasita in tren – “Expresul Expresului Violet”: “… anul magiei mondiale, Budapest 2007.. vrajitorii se intrunesc sa dezbata problema iubirii”. “RAHAT”, se gandeste, “UN MARE RAHAT, ca si acum 400 de ani, nu se va rezolva nimic nici de data asta! Vrajitoria e o mare vraja, conferintele despre magie sunt o mare vrajeala!”

- Viseeeee, visee!! Vise ieftine, vise frumoaseee! Vise erotice, vise colorateeee!…

Vrajitorul ridica ochii din revista, usor deranjat. “Ce vinde asta? VISE??”

- VISEEEEEE, vise multe, vise mari, pentru nevisatorii de rand, pentru visatori experti, pentru toti visatorii si nevisatorii!

Vanzatorul de vise impinge lent o lada cu rotile pe culoarul Expresului Violet. Ajunge langa vrajitor si repeta:

- Viseee… doriti, domnu’? Un vis frumos pentru matale si bagheta aceea din mana, un vis despre iubire.. , si-i face din ochi.

- Vise despre iubire nu mai are nimeni astazi, nici macar tu! ii raspunde enervat vrajitorul.

Vanzatorul il recunoaste, se inclina, isi cere scuze, da sa plece mai departe si totusi ezita..

- Vrajitorule.. imi permiti.. am pentru dumitale cel mai frumos vis din cate s-au visat.. e un vis special, inca nu a fost visat de nimeni.. te rog, Maestre, invata-ma cum sa fac sa-l visez EU, si va fi al tau. Nu-ti cer bani, evident.. fa te rog o vraja, ajuta-ma sa visez cel mai frumos vis de iubire din cate au fost si vor fi vreodata, voi fi subiectul tau pentru cercetare, iar visul meu va fi al tau, odata ce il voi avea.

Vrajitorul se gandeste: “Esti un personaj interesant, vanzatorule… si ai stiut ca ducem lipsa de oameni care sa viseze despre iubire.. dar imi ceri un lucru dificil.. si vei suferi mult pe urma lui.. cel mai frumos vis de iubire din cate au fost si vor fi.. si totusi.. eu sunt cel mai mare vrajitor.. as putea oare?… “

- Vanzatorule, asculta-ma! De acum tu nu vei mai vinde nici un vis. Vei merge acasa si vei adormi gandindu-te la toate iubirile tale de pana acum, la fiecare, pe rand. Nu-ti vei da seama cand vei fi trecut deja in lumea viselor. Cand te vei trezi, nu-ti vei aminti nimic. Dar vei fi visat deja cel mai frumos vis despre iubire din cate exista.

- Vrajitorule, nu inteleg.. cum iti voi putea da inapoi visul daca eu nu-mi voi aminti nimic despre el?

- Vei sti care este visul in momentul in care il vei trai. Eu sunt vrajitor, fac lucrurile sa se intample. Visul tau se va intampla, iar in acel moment tu iti vei aminti ce ai visat. Eu voi fi acolo si ti-l voi cere. Tu mi-l vei da. Va fi al meu.

Vanzatorul ii multumeste, neincrezator si impinge ladita lui cu rotile pana la capatul vagonului; ii cere Puterii Gandului sa opreasca trenul si coboara. (Expresul Violet poate fi oprit doar de catre Puterea Gandului, ea fiind singura care il conduce.)

Vom sti despre Vrajitor ca ajunge cu bine la Budapesta. Vanzatorul face intocmai ce i-a spus Vrajitorul, merge acasa si incepe sa se gandeasca la toate iubirile lui, pe rand, la fiecare, una dupa alta. Adoarme, viseaza, se trezeste.

~ * ~

Dupa 3 ani: Vanzatorul de Vise e pensionar (pe caz de boala) de trei ani, primeste o pensie mica, dar se descurca binisor, fiindca mai face din cand in cand afaceri cu vise clandestine. Iese din casa la ora 8, ca in fiecare dimineata, merge spre parc, sa admire copiii care isi povestesc visele prin jocurile lor. Ii place dintotdeauna sa ii priveasca, sa le citeasca visele din felul in care ei rad, se misca, zambesc, plang.. Pe banca lui se aseaza EA.

- Te vad in fiecare zi, de 3 ani, cum vii in parc si admiri jocul copiilor.. Iti place veselia lor, razi odata cu ei, plangi cand se lovesc.. inteleg ca nu ai copiii tai, ca esti singur si cauti ceva anume in lumea asta, ceva care intarzie sa apara, dar care te impinge sa te trezesti in fiecare dimineata si sa vii aici.

Fostul vanzator de vise intoarce privirea inspre EA, incearca sa raspunda si nu reuseste.. este EA! ESTE EA! A visat-o atunci, cu 3 ani in urma, in noaptea in care s-a gandit la toate iubirile lui din trecut.. Pe ea o visase, desi nu o cunostea, visase veselia copiilor, rasetele lor stralucitoare din aceasta zi, banca si femeia de pe ea, care vine sa il intrebe, sau sa ii marturiseasca marile adevaruri despre el si despre viata lui. O cunoaste si o iubeste inca din visul acela, ea l-a vazut in parc zi de zi, si el niciodata nu si-a luat privirea de la copii, ea a trecut pe langa el de 1095 de ori si el nu a vazut-o niciodata..

Vrea sa o stranga in brate, sa ii spuna toate lucrurile acestea, sa o priveasca atat cat n-a privit-o in cei 3 ani.. vrea ca toti copiii parcului sa fie ai lor, ai Lui si ai Ei, sa se uite la acesti fii nenumarati impreuna in fiecare dimineata, si sa o invete cum sa le citeasca visele.. vrea sa o cunoasca, sa ii vada toate visele, de la cel mai mic la cel mai mare. Vrea sa ii spuna ca EA este cel mai frumos vis de iubire de pe Pamant, si ca este visul lui, ca a visat-o, acum 3 ani…

- Vanzatorule, vad ca acum ai inteles.. spune Vrajitorul. EA este visul cel mai frumos de iubire din cate au fost si vor fi, TU ai visat-o, si acum visul tau este al meu. Ti-o prezint, se numeste Eva, este sotia mea, ne-am casatorit azi dimineata.. ea s-a indragostit de mine acum 3 ani, asa cum tu astazi te-ai indragostit de ea. Ma iubeste asa cum ai iubit-o tu astazi cand ti-ai dat seama cine este. Ti-am dat si ti-am luat cel mai frumos vis de iubire din lume.

Scrisa de Adina Huntanu

Tags: Povesti scrise de noi by fatacuportocale
5 Comments »

Amintirea nu se scrie pe o foaie de hartie

Ci pe-o inima curata ca sa nu fie uitata
Recreatia mare, M. Santimbreanu

Am umplut multe oracole si caiete de amintiri cu aceste versuri, neintelegand cu adevarat intelesul lor.

Abia acum, dupa ce am terminat scoala imi dau seama cat de importante sunt amintirile. Doar cu ele ramanem pe mai departe. Nu o sa mai mergem in 15 septembrie la scoala pentru ca incepe INCA un an scolar, o sa mergem doar in 1 octombrie la facultate pentru ca incepe INCA un an de facultate…al doilea din viata mea.

Nu cred ca copilul de acum 10 ani s-ar fi gandit vreodata ca voi fi la facultatea de Comunicare si Relatii Publice. Doar eu vroiam sa ma fac “pictoreata”. Ce pot sa spun… art runs in the family, ca doar nu degeaba mama si sora ei au facut liceul de muzica si verisoara mea e balerina. Pasiunea pentru arta si pentru tot ce este frumos nu s-a stins atunci, doar am facut 10 ani de pian si acum ma preocupa foarte mult fotografia. Si cum fotografia are darul de a imortaliza momente din viata, la fel fac si amintirile…

Cateva amintiri fugare

Daca stau bine sa ma gandesc, prima amintitre care imi vine acum in minte este din ziua in care am fost prima data la gradinita, inaite de a ma inscrie. Totul a fost asa de frumos, incat am vrut sa mai raman si dupa ce mama a terminat de discutat cu directoarea. Nu stiam eu ca dupa ce noi am plecat, copiii aceia dormeau – lucru care mie nu-mi placea deloc. sic!

Una din cele mai dragi amintiri ale mele, este cea cand a venit Bunicu dupa mine la gradinita. Atunci am plecat prima data de la gradinita cu microbuzul. Asa cum mi-l aduc eu aminte, era un om foarte bun si l-am iubit foarte tare, chiar daca a murit cand eu eram in clasa I. De fiecare data cand vad poze cu el, ma bucur si imi aduc aminte de el si de copilaria pe care in mare parte am petrecut-o in casa bunicilor la Medias.

Nu o sa uit niciodata cum ne urcam cu Vladi pe gard si dadeam cu apa dupa cocos. Sau cum faceam sandwichuri si cafea din apa cu nisip pe care mai apoi i le vindeam la buni. Si chiar primeam bani pe ele. Sau cand faceam “papleasca” cu Adi, vecinul si cum se plangea el la mama lui ca mami si cu buni sunt foarte rele ca imi cumpara numai papusi si nu am nici o masinuta.
Desi, masinutele si pistoalele au urmat mai tarziu.

Si cand nu eram la Medias, eram la bunicii de la Cluj. Aici era si mai bine pentru ca eram cu Laura, verisoara mea. Mergeam cu buni in parcul mare si ne dadeam pe hinta, sau ne facea cort pe balcon si ne jucam acolo cu papusile Barbie. Alte amintiri sunt legate de bunicul de la Cluj Mosu’ la care noi ii furam telecomanda si ii schimbam canalele din hol, lasand-ul nedumerit ce se intampla cu televizorul.

Desene animate

Ca tot veni vorba de televizor, nu pot sa nu ma gandesc cu drag la desenele animate care erau atunci pe Cartoon Network si in engleza, nu ca acum in romana: Captain Planet, Plastic Man, Yoggi Bear, The Jetsons, Wacky Racers, Dastardley and Mutley, Road Runner si multe altele. Noroc cu Boomerang TV ca ne mai aduce aminte de vremurile acelea prin desenele pe care le difuzeaza.

La Somesul Rece cand mergeam cu buni si cu sora ei, ne jucam cu arcuri si sageti facute de tata din lemn de alun sau de soc. Iar mai tarziu ne jucam de-a Sailor Moon sau de-a Quo Vadis despre care ne povestea o prietena de-a noastra.

Carti ale copilariei

Si cartile pe care le citeam in copilarie. De la aventurile pe mare a lui Jules Verne (pe care nu l-am prea agreat, dar trebuia citit pt romana), la expeditiile prin pesteri ale Ciresarilor, la aventurile lui Nica la Humulesti, Casa Bunicilor a lui Teodoreanu si pana la povestioarele lui Mircea Santimbreanu din Recreatia Mare sau cartile de la Deutsche Bibliothek, imi aduc cu drag aminte de toate aceste povesti pentru ca odata cu ele imi aduc aminte de copilarie.

Si fiind vorba de carti, este o carte care imi aduce aminte cel mai mult de plecarea mea de la Medias si de momentul cand ne-am mutat la Cluj, si anume cartea pe care am “scris-o” eu si care cu toate ca acum mi se pare o copilarie, atunci a fost o parte importanta din viata mea. Imi aduc aminte si acum cat de mandru a fsot tata de mine… atat de mandru incat pastreaza si astazi paginile acelea scrise de un copil de 10 ani.

Cu toate ca au trecut 10 de atunci, amintirile le pastrez cu sfintenie in particica aceea de suflet destinata tuturor lucrurilor frumoase care mi s-au intamplat si care mi se intampla. Si cu toate ca au trecut 10 ani, nu am uitat de copilul din mine pe care unii il descopera cate un pic si azi.

Scrisa de Raluca

Tags: Carti ale Copilariei, Desene Animate, Ganduri Simple, Intamplari, Joc si Joaca, Oameni fascinanti, Povesti sau Basme, Povesti scrise de noi, Senzatii Placute by fatacuportocale
4 Comments »

“Era prea multă singuratate şi acesta nu era locul unde doream să fiu” (Paul Theroux, „My Other Life”)

Se spune că primul trandafir a fost sădit din singurătate.

Povestea lui începe, cu mult timp în urmă, când o fată, spre a scăpa de un blestem ce a căzut asupra ei, a hotărât să sădească o floare. Astfel, ea a sădit o floare în speranţa că nu va mai fi niciodată singură şi va avea întotdeauna pe cineva lângă ea. Chiar şi o floare. Dar, când floarea a crescut, fata a observat că era cuprinsă de o mulţime de spini, ce o înţepau de fiecare dată când dorea să o atingă. Fiind foarte supărată, acea fată blestemă floarea cu propriul ei blestem, după care o duse departe şi o sădi într-o vale, numită Valea Plângerii.

În această Vale, totul era diferit. Pe aici nimeni nu dorea să treacă, deoarece toată lumea ştia că era un loc straniu, unde se simţeau cu totul derutaţi, neînţelegând nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lor. Aici nu găseai pe nimeni în afară de acea floare blestemată, care de altfel nu era urâtă, ci din contră, avea un parfum frumos, iar petalele ei erau de un roşu aprins. (Cineva ar putea spune că acea floare nu avea cum să se simtă singură deoarece era doar o floare, iar florile nu pot avea nici un fel de sentimente. Acel cineva greşeşte amarnic!)

Cu toate acestea, se mai întâmpla, dar foarte rar, ca să mai treacă prin Vale tot felul de oameni. Cu toţii se uitau într-un fel foarte enigmatic la floarea noastră. Odată s-au gândit să-i pună un nume şi i-au spus „Trandafirul”. Dar, de îndată ce au încercat să o atingă, au simţit împunsăturile provenite de la spinii trandafirului. În aceste momente, floarea era părăsită.

Din când în când şi câte o domnisoară mai curioasă dorea să atingă floarea. Dar, de îndată ce observa că din degetele ei se ivea primul strop de sânge, de o culoare asemănătoare cu cea a petalelor trandafirului, se speria şi pleaca în grabă, lăsând în urmă trandafirul singuratic.

Fiecare dintre aceste domnişoare, care aveau curajul să se apropie atât de mult de floarea din poveste, lăsa câte un fir din sângele lor pe spinii trandafirului. Aceste fire roşii îl făceau pe trandafir să îşi reamintească mereu că era nedorit, că toată lumea îl considera ca având un suflet rău. Însă nu era adevărat, pentru că nimeni nu a ajuns atât de aproape de el, astfel încât să-i cunoască adevăratul suflet.

De fapt, tragedia trandafirului provenea din faptul că acesta a fost blestemat să rămână singur. Dar, el încă mai creda că va fi cineva care să-l scoată din Valea Plângerii, vale pe care de altfel nu o detesta, ci chiar o iubea. O iubea pentru că era singura care a stat alături de el din totdeauna. Era singura care nu a fugit de el după ce a observat că frumuseţea parfumului şi a culorii petalelor era compensată de aceşti spini, care, cu trecerea timpul, deveneau tot mai roşii.

Cu toate acestea, exista cineva care îl iubea pe acest trandafir şi îl iubea chiar foarte mult. Acesta eram eu, dar… păcat că numai eu îl iubeam. Ştiam că şi el mă iubea pe mine şi încă, poate, chiar mai mult. Însă… toate se termină din nou trist, pentru că îmi dădeam seama că şi trandafirul şi eu eram singuri. Astfel, avem tot mai multe amintiri triste, tot mai multe certitudini că nu vom scăpa niciodată de blestem şi că vom rămâne pentru totdeauna singuri.

- Hei! Dar cum poţi să spui că mai e singur trandafirul dacă tu îl iubeşti?

- E simplu, pentru că eu sunt trandafirul.

Scrisă de Mihnea Voicu Şimăndan

Tags: Povesti scrise de noi by fatacuportocale
2 Comments »

Nu mai stiu cum a inceput totul, dar m-am trezit zburand. Cu bratele intinse lateral, ca un avion, ca o pasare, nu ca Superman (pe care il vazusem, cu vreo doua zile mai inainte la televizor), cu mainile in fata. Mi se pare cam aberant sa zbori cu mainile in fata. Iti reduci substantial vizibilitatea, si pe deasupra, n-ai nici stabilitate.

Nu depuneam prea mare efort. La suprafata pamantului, simplu, fara looping-uri. Zburam pe dealurile din jurul casei bunicilor, nu prea departe, sa nu ma ratacesc, iar ca distanta fata de sol, nu depaseam doi, trei metri. Necunoscutul ma speria. Nu aveam o directie prestabilita, nici un ritm constant. Directia si ritmul mi-l impuneam dupa bunul plac. Urcam incet un deal, ca pe urma sa-mi dau drumul in picaj la vale, si sa ajung, aproape instantaneu, in varful dealului vecin. Sau planam deasupra vreunei pajisti, studiind cine stie ce, prin iarba.

Poate ca sufletul meu nu se saturase de joaca, si, dupa ce am adormit, s-a dus sa se mai zbenguiasca… S-a dus sa mai dea o tura…

Intr-un final, m-am trezit. Soarele lumina camera varuita alb, bunica deschisese usa sa aeriseasca, in timp ce deretica prin casa. Odata cu aerul proaspat de dimineata, patrundea inauntru, mai un latrat de caine, ba un muget de vaca, ori vreun fosnet de frunze, adus de o pala de vant domol, sau vreun zumzait de albina, ori, vreun cocos ragusit, care, simtind magia momentului, nu s-a mai putut abtine, si a izbucnit, exprimandu-si zgomotos entuziasmul.

Era atat de frumos, incat iti venea s-o zbughesti afara, si sa strigi cat te tin plamanii:”Buna dimineata, Soooareeeeeeee!”

Scrisa de Denis

Si o faceam adesea. Dar nu si in dimineata asta. Nu chiar acum. Atat de frumos a fost zborul, atat de plina imi era inima de exaltare, incat am preferat sa inchid ochii, si sa ma duc sa mai dau o tura…

Stau acum si ma gandesc, si ma mir, cata fericire poate incapea in sufletul unui copil. Sa zbori o noapte intreaga, si sa te trezesti intr-o lume ca de basm, plina de parfum, vraja si mister, e ceva ce un om mare nu poate suporta. Asa ca am renuntat sa mai visam, si am inceput sa ne multumim cu ce a ramas. Acum ne e de-ajuns si o vorba buna, sau poate o bluza noua, ori o carte reusita. Poate vreo realizare pe plan profesional sa-ti mai provoace un pic de emotie, dar pentru asta, trebuie oarece sacrificii.

Cand esti copil, esti inconjurat de lumina, dragoste, lumea e a ta. E ca si cum ai fi tinut in brate de Dumnezeu. Poate doar sarutul persoanei iubite te mai poate face sa te simti asa. Poate ca, atunci cand esti indragostit, calatoresti in timp. Florile isi recapata parfumul, aerul vibreaza, viata isi recapata culoarea. Dar suntem, de obicei, prea ocupati pentru asta. Prea ocupati sa mirosim florile, prea ocupati sa ascultam natura, prea ocupati sa mai visam. Si atunci, micul Andrei, Ioana, Maria, sau cum va mai numiti, dispare incet, incet, incet.

Si, pe masura ce imbatranim, si avem la randul nostru nepoti, si vedem cum fac primii pasi, primele nazbatii, incepem sa ne amintim, sa simtim, sa retraim. Si atunci, avem doua generatii de copii, in loc de una: cea a nepotilor, prezenta, cu poznele si giumbuslucurile lor, si cea a bunicilor, care le retraiesc, dar intr-un alt timp si alt spatiu.

Gata. Am obosit, si s-a facut tarziu. Ce frumos e sa zbori… Ma duc sa mai dau o tura…

Veniti si voi? Ma gasiti acolo.

Tags: Povesti scrise de noi by denis
3 Comments »