În plus, am oroare de poveştile „adaptate” gustului vremurilor – în acest caz, fireşte, vremuri “cosmopolite”, consumiste, marketizate. Mi se face greaţă când mi se dă de înţeles că Feţii-Frumoşi, pentru a fi plăcuţi de copii, ar trebui să aibă nu un cal, ci vreo 250, împachetaţi macho într-o capotă de BMW.

Sau că Ilenele Cosânzene sunt demodate dacă nu se îmbracă de la Prada şi dacă nu se dau pe faţă cu l’Oréal-pentru-că-merit. Orice, dar nu vreau să văd în câţiva ani kinderi care habar n-au de salăţile din grădina ursului, dar sunt siguri că fiica cea mică a împăratului a fost cucerită de un inel cu Swarovsky.

Basmele sunt frumoase (şi) pentru că sunt vechi. Precum vinul sau oamenii, precum cărţile sau lada de zestre. Şi vechi fiind, sunt atât de grele de mister, încât orice ajustare după canoanele şi capriciile moderne te duce cu gândul la o tentativă de viol.

Dar, destul cu teoria – spre norocul meu, formula neîndemânatică de mai sus e cel mai mare defect al cărţii acesteia. Malachy Doyle, chiar dacă nu străluceşte prin talentul de a repovesti (a repovesti înseamnă în acest caz a te lua la trântă cu secolele, dacă nu mileniile, în care povestea a fost rafinată; treabă, să recunoaştem, deloc uşoară), pare a avea o eleganţă şi un simţ al măsurii care fac ca lectura să curgă firesc, cât să-ţi dea răgaz de gândit şi chef de a citi mai departe toate cele douăsprezece basme (care, în treacăt fie spus, nu sunt chiar “de pretutindeni”, dat fiind că cinci dintre ele sunt germane).

Însă argumentul forte pentru orice părinte care nu vrea să-şi îngraşe odrasla cu pixeli şi cu reclame sunt desenele Nicolettei Ceccoli. Pur şi simplu priveşti şi nu te saturi. Paginile sunt o inocenţă colorată. Chiar şi cea în care dragonul roşu, imens, cu privire sticloasă, ameninţă să-l înghită pe Kwang-Su din povestea chinezească. Nimic violent, nimic vulgar, nimic provocator, nimic “modern”.

Personaje simpatice cu siluete naive şi expresii mirate, cu mâini mici şi nasuri mari; cele pozitive – cu bujori în obrăjori, cele negative – aşa cum trebuie, un pic ironizate, printr-o strâmbătură hazlie sau câte o meteahnă trupească” (continuarea pe bookblog.ro)

Silviu Man

Povestea Iasomiei

Am aflat-o pe la patru ani, după ce bunica nu izbutise să imagineze un final la Făt-Frumos Năzdrăvan. Ştiam eu, în isteţimea mea proaspătă şi trează, că ceva nu e în regulă. Femeia clipea des, uneori mai închidea şi câte un ochi,  încurcând iţele acţiunii. Nu am aflat nici acum dacă feciorul de împărat a învins toate relele care se năpustiseră asupra lui.

Însă descoperisem altceva: când m-am născut (cu două luni mai devreme) au înflorit, după mulţi ani, tufele de iasomie din faţa casei mari cu etaj, construite de bunici (nu au vrut decât să îşi vadă fericiţi cei unspreceze nepoţi. Pe câţiva din verişorii mei nu i-am mai văzut de câţiva ani). Trişasem. Am păcălit sorocul şi ritmul florilor.

În fiecare an de atunci, de ziua mea, obişnuiesc să am iasomie în camera mea. Unii zic că ar avea conotaţii tanatice. Nu îmi pasă…

Povestea macilor

Cât despre maci… Mama avea mereu în grădină petice roşii printre care, copil fiind, mă plimbam nestingherită. Uneori îmi clătinam energic braţele, făceam piruete şi îmi puneam o floare de mac în cosiţele buclate. Mă împiedicam mereu de funiile lor (,,sinucigaşe”, aşa le numeşte Dinescu) şi cădeam într-o visare dulce pe o plapumă roşie de pluş.

Urmăream uneori dansul petalelor care îmi mângâia obrazul fraged de copil. Apoi alergam la dulapul din bucătărie şi mereu îi furam  mamei punga cu mac. Îl mâncam cu linguriţa, amestecat cu zahăr vanilat. Noaptea avea 14 ore pe atunci.

De fiecare dată am avut doar cozonac cu nucă de Paşte, Crăciun, ziua tatei. Mai sărbătoream şi alţi sfinţi din calendar. Am crescut. Niciun băiat nu mi-a dat vreodată un buchet de maci. Am primit crini imperiali şi trandafiri luaţi din piaţă. Le-am dat mereu mai departe întotdeauna, chiar în acea zi. Mereu am găsit o persoană care să se bucure cu adevărat de cadoul colorat, parfumat după caz. Zâmbetul plin de seninătate mi-a confirmat asta.

Povestea rozelor

Odată i-am dat unei bătrâne din sat trei roze legate cu o fundiţă dantelată, din tiul şi paspol. Le-a luat uşor stingheră, strângându-le cu stângăcie în palma bătătorită. Mi-a spus pe un ton uşor ruşinat că nu mă va vota pentru că că i-a ordonat fiul de la oraş să voteze cu al lui conu’ Vadim. Nu a uitat să zâmbească. Un surâs cald pe care nici cei trei dinţi lipsă pe care îi avea nu l-ar fi putut umbri.

Niciodată nu am făcut politică. Sunt prea feminină să mă implic într-un teatru cu gladiatori zgomotoşi. Şi mereu tânjesc, precum un erou de basm, nu să mă lupt cu vreo Gheonoaie pentru vreo împărăţie, ci pentru a descoperi LINIŞTEA. This means the Pursuit of Happyness for me (Pentru mine, asta e căutarea / drumul spre fericire!). Sau poate chiar… fericirea însăşi!

Povestea trandafirului japonez

Când am împlinit douăzeci de ani, eram la Cluj în timpul sesiunii, la facultate. Cea mai bună prietenă de atunci (deşi mi-aş fi dorit să rămânem mereu la fel, cum ne promisesem într-o zi caldă de sweet november, după primul parţial crâncen la literatură medievală) mi-a luat un trandafir japonez în ghiveci. Era frumos, cu un frunziş persistent, de un verde crud, sănătos.

Îmi plimbam degetele pe marginea frunzuliţelor dese, zimţate şi îmi plăcea ,,gâdiliciul” acela în timp ce mai citeam câte un rând, două, din cartea de sintaxă franceză a lui madam Stela-Odette F. … De Sânziene (exact la o zi după aniversare), colega de cameră aduna într-un făraş toate petalele galbene şi bulinele kaki, insuficient ,,clorofilate”. Nu ştiu cum de s-a scuturat atât de repede… Corina se jurase că mi l-a dat din toată inima. Nici acum nu aş putea să o suspectez că m-ar fi minţit. Dar nu vreau să intru în justificări metafizice. Nu-şi au rostul.

Ştiu de la o florăreasă durdulie şi roşie în obraji ca un bujor copt la soare că există metode ,,resuscitante” şi în Ostrovul Florilor (substanţe care menţin hidratarea). Oricum, crenguţa ruptă de mine din tufa de iasomie, din curtea spitalului de pe strada Clinicilor, mă răsfăţase cu mirosul ei persistent (în care eu îmi regăsesc de fiecare dată, o parte din copilărie) mai bine de o săptămână.

Anul asta, în vară, sigur nu o să am iasomie de ziua mea. Irlandezii cred că ,,jasmine” e o floare sălbatică a cărei aromă o descoperă contra cost, în sticluţele de ulei parfumat. O să îmi imprim o imagine de pe net, poate va compensa în vreun fel lipsa. Surogat de fericire, oare? Nu îmi dau seama.

Îmi este dor uneori de tot, mai ales de poveşti. Aş vrea să o mai întreb o dată pe bunica (să mă uit atent în ochii ei pe care îi revăd când mă privesc în oglindă; însă aceştia sunt doar o copie nereuşită a originalului, încadraţi uneori de cearcăne vineţii) despre destinul lui Făt-Frumos. Ştiu că niciodată nu o să îmi mai poată răspunde, chiar dacă aş minţi-o că, numai o zi de s-ar întoarce, ar înflori iar tufa de iasomie din faţa casei, al cărei acoperiş stă să cadă. Nu cred că a supravieţuit buruienilor, lăstarii nu a mai avut cine să îi taie primăvara.

Povestea schimbarii

Azi mama a renunţat la maci. E prea multă muncă cu ei, zice ea. Mereu le cad frunzele şi petalele. Funiile, care odată îmi încurcau dansul de copil zglobiu, se agaţă ca o hidră de gardul din lemn. Reţin umezeala şi în scurt timp bârnele se umplu de carii şi putrezesc. Învăţătură de la tata, de astă dată.

În locul atât de înroşit şi de înmiresmat de odinioară creşte nestingherit un usturoi gras, pişcăcios la limbă, de care mama e foarte mândră. Cred că Năzdrăvanul a ieşit învingător din lupta cu viaţa. Aşa e sfârşitul fiecărei poveşti, nu? ,,Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.” Până şi Propp, în Morfologia basmului, confirmă asta!

Am găsit de dimineaţă în dulapul din hol, lângă sticlele de ulei de măsline extravirgin şi cafeaua adusă din Cuba de fratele lui Avril, şefa mea, o punguţă roşie, decorată cu pete proaspete de dulceaţă (sub forma a cinci creioane de colorat, de lungimi inegale).  Scrie pe ea Poppy Powder (mac). Nu m-a tentat în vreun fel. Prefer o cafea amară, sugarfree. Mereu sunt obosită, iar ochii am început să mi-i ascund în spatele unor ochelari cu rame negre,  fancy. Sigur mi-au crescut dioptriile. Noaptea cea mai lungă nu trece de cinci ore.

M-am transformat într-o cybergirl. Am o mulţime de prieteni virtuali aşezaţi într-o ordine perfectă, pe o listă. Prea multă ordine pentru dezordinea din mine. Primesc atâtea pupicuri în fiecare seară. Chiar şi îmbrăţişări. Ce păcat că sunt doar emmoticon-uri! Ba chiar m-am pricopsit şi cu un iubit virtual, de care mă despart sau mă împac în funcţie de… bătăile (trăirile) reţelei de internet. Când reţeaua e în stand-by, trece şi dragostea. Nu mai  trăiesc Primăvara Amorului, cum ar spune poeţii Văcăreşti… Nu am primit încă niciun mail de la el, cu vreun attachment file, în care să descopăr imaginea vreunei flori de mac în floare.

E deja amiază. De ce nu s-o fi trezit până acum Little Yasmin? It’s one o’clock PM. Or fi degetele fetiţei pe punguţa de mac? Şi copiii s-au schimbat. Cum să preferi dulceaţa de măceşe în locul zahărului vanilat?

Când nu mai credem că bucuria mai poate sta într-o linguriţă de mac.

Pentru CEI MARI…

Zaţ de mac pierdut în dans uitat

Du-mă tu, neputinţă, în nămolul lichefiat,

Apasă-mi fruntea de particule de praf

Şi dă-mi zăbava de a atinge cu unghia-mi încărnată pânza freatică

de apă chioară.

Scoate-mi din atriul drept al inimii mele de ceară,

Neliniştea care mă roade

Şi îmi taie în carne vie orice vis domolit de tăcere mută

până la os.

Perpeleşte-mi durerea în oaze de chin de smoală arsă,

Fă-mă să zburd pe câmpii de hrean necopt

Şi îmi roade călcâiul ahilian plin de răni

cu nesaţ.

Destupă-mi nara stângă de sânge închegat,

Plin de larve de păcat

Şi îmi scotoceşte sinusurile umplute de dor cu un cui

de puncţie.

Apucă-mi tu, neputinţă, ultimul gram de suflet rămas,

După bătaia pierdută, ţesută-n catifea de negare

Şi dă-mi o ultimă dezlegare să calc uşor, în pas de dans uitat, printre maci de zaţ

în floare.

Semnat,
Aiurel cel Bucălat

P. S. : scrisă într-o zi de martie în floare (în Irlanda înfloreau narcisele) când m-am simţit cel mai singur om de pe pământ…

Scrisa de Aura Stan

Multa lume probabil, ar ridica, dubitativ, o spranceana, citind propozitia de mai sus. Insa este adevarul. Putina lume stie despre ce vorbesc. Sau ce vreau sa spun, pe langa sensul concret si banal. Si nimeni nu stie cine este pisica din vis.

Povestea incepe in clasa I, pe cand purtam uniforme in patratele albastre, decorate cu manecute din dantela, apretate saptamanal de mama. Manecile erau rigide, insa albul nu era niciodata patat de cerneala care aproape intotdeauna imi colora degetele. Erau vremurile in care alergam printre banci si purtam vesnic la mine batistute cu desene viu colorate.

Sfarsitul clasei I insa a adus ceva nou. Ca premiu, printre altele, mi-a fost inmanata prima carte pe care urma sa o citesc, si anume “Pisica din vis”. Desi continea mai multe povestioare, printre care unele deja cunoscute, cartea aceea nu a fost o simpla initiere in lectura. Cu toate ca imaginatia mea era bogata inca de la o varsta frageda, aceasta spori, citind micutele povesti ilustrate, care ma faceau sa vad mai mult in ce se afla in jurul meu.

Inventam jocuri noi, pe care le jucam singura, sau le dezvaluiam copiilor din fata blocului. Cream nestemate din pietre culese de pe jos sau globuri prezicatoare din capacele din cristal care odata apartineau sticlutelor de parfum. Construiam castele din carton sau monstri din nisip ud. Si, cand venea acasa, mama trebuia sa stranga esarfele insirate in sufragerie, care pana la momentul acela, erau ascunzisuri secrete. Secretele ascunse ajungeau fie inapoi in cutia ei cu bijuterii, fie la gunoi.

Chiar daca era un simplu drum pana la magazinul de peste drum, il transformam intr-o adevarata aventura, la urma careia ma intorceam acasa cu un colt din paine deja mancat, in cazul in care aceasta era calda. Norii aveau o anume forma, vantul batea intr-un fel pentru mine.

In afara dezvoltarii unui mic univers egoist, am invatat sa visez. Si desi a trecut demult varsta jocurilor, a aventurilor si a petelor de cerneala, nu am uitat nici acum sa visez.

Am 20 de ani si port pijamale cu pisici. Si ce daca? Eu sunt pisica din vis

Scrisa de Ioana (Katzy)

Şi la tara zilele sunt mereu atât de lungi… Şi soarele are o lumina care te imbie mieros la citit şi lenevit. Şi apoi la închis cartea şi la visat. Şi apoi la adormit şi visat. Şi apoi la trezit şi plimbat şi citit…

Şi cărţile mele au mereu gust şi miros de tara. Eliade e primăvara cu arome şi rasarituri tremurătoare. Pe Cioran îl citeam vara, pe calduri inabusitoare ce ondulau zarea pana devenea mare înspumata. În toamna galbena şi strabatuta de neguri îl citeam pe Blaga. Iar iarna, Crivatul zgaltaia fereastra în timp ce focul ardea în soba şi eu citeam E. Bronte.

Dar nu asta vroiam să spun.

Când eram mica, vreo 12-13 ani, gasisem o carte în pod, că acolo ţinea mamaia cartile; şi eu mă urcam pe scara subreda (ce frica mi-era!), urcam pas-pas, încercând să fac cat mai puţin zgomot, la prânz, când mamaia dormea. Doarmea mereu la prânz, de când mă ştiu. Şi mă punea şi pe mine să dorm, dar eu mă furisam mereu, şi faceam tot ceea ce nu aveam voie să fac: umblam la maşina de cusut, mă jucam cu focul (ce-mi mai plăcea focul!), mă furisam în camara să fur din dulceturi sau mă urcam în pod să iau cate-o carte. Şi-mi era foarte frica la început, că mamaia mă amenintase de mai multe ori că dacă nu sunt cuminte, da militaria jos din pot.

Şi eu nu ştiam ce e Militaria asta, dar avea mamaia un fel de a vorbi, că mă speria foarte rau. Dar într-o zi am prins curaj şi m-am urcat în pod, şi cu teama am căutat peste tot, dar n-am găsit pe nimeni şi nimic care să-mi para că seamănă cu o Militarie, şi chiar nu era nimic de speriat în pod, doar numai nişte paianjeni, dar mie nu mi-a fost niciodata frica de paianjeni. Şi mamaia mă tot ameninta că da Militaria jos din pod dacă nu sunt cuminte, dar eu nu mă mai speriam, şi ea nu ştia de ce pana într-o zi când i-am zis că am fost eu în pod şi nu-i nici o Militarie acolo.

Aşa că pe la varsta aceea, mamaia mă cam scapase din mână, şi mă urcam în fiecare după-amiaza în pod, fără frica de Militarie, dar atenta totuşi să nu fac zgomot, că dacă de Militarie nu-mi mai era frica, mamaia mă mai speria câteodată, când mă certa rau de tot şi nu mă mai lăsa să merg la baie cu copii.

Şi gasisem atunci în pod o carte minunata: cu prinţi, prinţese şi zane bune. Şi eram la vârsta când incepeau să-mi para foarte frumoase şi foarte importante rochiile şi bijuteriile şi castelele. Şi incepeam deja să visez la prinţi.

Şi toate în acea carte erau minunate. Printesele erau frumoase şi delicate ca florile, aveau par lung de aur şi ochii ca peruzelele (Eu nu ştiam prea bine ce sunt peruzelele, dar în poze ochii lor erau mari şi albastrii şi cu gene lungi şi intoarse şi mereu le sclipeau stelute în ochi). Şi printesele cele frumoase şi fragile aveau rochii de matasuri şi dantele şi aveau atâtea pietre preţioase: safire, smaralde, rubine, diamante, briliante şi toate erau cusute cu fir de aur, ceea ce mă făcea să fac ochii mari şi mă închipui şi pe mine îmbrăcata într-o asemenea minunatie de rochie.

Dar cel mai mult îmi placeau palatele în care printii îşi aduceau printesele după ce le salvau. Căci erau cu adevărat minunate: erau din marmura sau cleştar (pe care eu mi le imaginam ca un fel de sticla strălucitoare) şi aveau o camera cu pereti de aur, alta cu pereţii de platina, alta cu pereti de argint şi topaze, şi aveau candelabre din pietre preţioase, iar în cea mai frumoasa camera, candelabrul era de briliante, ceea ce era cel mai minunat lucru pe care mi-l puteam imagina.

Şi citeam poveştile acestea şoptit, cu buzele intredeschise şi cu ochii mari. Şi după ce terminam de citit o poveste, inchideam cartea şi scoteam un caiet în care descriam ce fel de camere îmi doream eu în palatul meu. Şi îmi facusem un palat…! Cel mai frumos din lume! Era din aur şi diamante şi avea etaj şi balcoane în forma de trandafiri şi, binenteles, în cea mai frumoasa camera aveam un candelabru de briliante.

Şi îi facusem şi gradina palatului meu, plina de toate florile din lume şi aveam şi portocali, pentru că îmi placeau tare mult portocalele şi gradina era nemuritoare şi florile infloreau şi iarna, printre zăpada. Şi facusem şi un plan palatului meu, un plan pentru care m-ar fi ividiat orice arhitect. Ce mai, eram tare mandra de palatul meu!…

Scrisa de Amma Lirio

- Sa nu te mai prind ca mai spui asa..

- ..Da’ceee..

- Taci, obraznicatura!..

Ochii Negri se intoarsera si lucira din nou a lacrimi.. dar se plecara iute spre barbia tremuranda, o luara la goana si murmurara din nou, cu ciuda si revolta: “Natafleatza! .. eu sunt Natafleatza!!” ..si mai incolo, dupa Nucul gros.. “Numai EU sunt Natafleatza!!..” Si se ridicara din nou spre cer, zambind misterios si zvantandu-se in lumina dintre frunze, si dincolo de ele, murmurand cu fericire infinita.. “Natafl.. Nataflea.. Natafleatzaa..”

Era Povestea Verii. Caci mai avea si Povestea Iernii, dar aceea avea altceva si era cu totul speciala.. Mai era Povestea Corcodusului Inflorit, a Primaverii.. asa cum era si Povestea Toamnei, cu Povestea Nucului Dezgolit.. Povestea verii era cea mai frumoasa, caci avea Povestea lui Natafleatza..

Cica Natafleatza era un baiat lenes care astepta sub par sa-i pice perele in gura… De fapt era un copil ca toti copii, si numai Cristinel stia asta – nu mai stia nimeni in toata lumea despre ce stia ea.. era un baietel care privea cerul albastru si soarele care se plimba printre nori, tolanit pe iarba si din cand in cand perele cadeau si el le prindea si le manca… ca doar nu era sa le lase acolo…

Incercase si ea sa se duca sub parul din Curticica de Gaini, dar acolo erau pietre si fiare, sarme si unelte (ca Gaini nu mai erau de mult) si nu avea cum sa se tranteasca sub par. Si oricum parul facea pere putine si tarzii, si era frig sa stea acolo pana ce se hotara vreo para sa pice pe jos..

Dar era Corcodusul lu’tan’Florica de peste gard cu ramurile lui bogate cazand pe acoperisul magaziei.. Ce daca nu avea voie sa se urce pe magazie..cee.. tati-tati nu se urca acolo?? Ha-haaa… nu era scara.. era gardul lu’tan’Florica.. si acolo sus era cald, fierbinte.. si daca puneai capu’ direct pe tabla smolita simteai zgrumturii fierbinti cum te patrundeau usor prin par..

De-asupra cadeau bogate valuri-valuri de crengi pline de frunze verzi si corcodusele galbene si fierbinti una-langa-alta-langa-alta…

Doar sa casti gura si sa musti tot asaa.. una-dupa-alta-dupa-alta… si sa faci ca tan’TigancaGhetzareasa care scuipa cojile de seminte pe o parte a guritei.. Doamne, cum de putea sa arunce semintele in sus, sa le prinda cu gura pe o parte si sa scuipe cojile pe partea ai’lalta.. Las’ca macar si pe jumate si tot s-o putea, si daca nu avem seminte, avem corcoduse.. si daca nu avem coji – avem samburi.. Si cum ramanea singurica acasa, tusti ca iepurasul din poveste pe magazie… cu capul sub ramuri.. si uite asa… picau corcodusele in gura lui Natafleatza !!!

…Si i se facuse in dimineata aceea asa un dor de Natafleatza… dar era duminica, si mama si tati-tati erau acasa si Cristinel nu putuse sa manance nici macar laptele cu painica, de ciuda si de pofta dupa corcoduse.. …Si murmurase asaaa.. pentru ea… pentru ziua de maine cand avea sa fie din nou Natafleatza… Natafleatza !!!… Si o prinsese mamica… Si iar ii venira lacrimile in ochi.. Si iar Ochii Negri lucira pofticiosi si nenorocosi catre poamele aurii din soare… pe tabla veche si roasa de ploi…

Scrisa de Cristiana Antonovici

Amintirea nu se scrie pe o foaie de hartie

Ci pe-o inima curata ca sa nu fie uitata
Recreatia mare, M. Santimbreanu

Am umplut multe oracole si caiete de amintiri cu aceste versuri, neintelegand cu adevarat intelesul lor.

Abia acum, dupa ce am terminat scoala imi dau seama cat de importante sunt amintirile. Doar cu ele ramanem pe mai departe. Nu o sa mai mergem in 15 septembrie la scoala pentru ca incepe INCA un an scolar, o sa mergem doar in 1 octombrie la facultate pentru ca incepe INCA un an de facultate…al doilea din viata mea.

Nu cred ca copilul de acum 10 ani s-ar fi gandit vreodata ca voi fi la facultatea de Comunicare si Relatii Publice. Doar eu vroiam sa ma fac “pictoreata”. Ce pot sa spun… art runs in the family, ca doar nu degeaba mama si sora ei au facut liceul de muzica si verisoara mea e balerina. Pasiunea pentru arta si pentru tot ce este frumos nu s-a stins atunci, doar am facut 10 ani de pian si acum ma preocupa foarte mult fotografia. Si cum fotografia are darul de a imortaliza momente din viata, la fel fac si amintirile…

Cateva amintiri fugare

Daca stau bine sa ma gandesc, prima amintitre care imi vine acum in minte este din ziua in care am fost prima data la gradinita, inaite de a ma inscrie. Totul a fost asa de frumos, incat am vrut sa mai raman si dupa ce mama a terminat de discutat cu directoarea. Nu stiam eu ca dupa ce noi am plecat, copiii aceia dormeau – lucru care mie nu-mi placea deloc. sic!

Una din cele mai dragi amintiri ale mele, este cea cand a venit Bunicu dupa mine la gradinita. Atunci am plecat prima data de la gradinita cu microbuzul. Asa cum mi-l aduc eu aminte, era un om foarte bun si l-am iubit foarte tare, chiar daca a murit cand eu eram in clasa I. De fiecare data cand vad poze cu el, ma bucur si imi aduc aminte de el si de copilaria pe care in mare parte am petrecut-o in casa bunicilor la Medias.

Nu o sa uit niciodata cum ne urcam cu Vladi pe gard si dadeam cu apa dupa cocos. Sau cum faceam sandwichuri si cafea din apa cu nisip pe care mai apoi i le vindeam la buni. Si chiar primeam bani pe ele. Sau cand faceam “papleasca” cu Adi, vecinul si cum se plangea el la mama lui ca mami si cu buni sunt foarte rele ca imi cumpara numai papusi si nu am nici o masinuta.
Desi, masinutele si pistoalele au urmat mai tarziu.

Si cand nu eram la Medias, eram la bunicii de la Cluj. Aici era si mai bine pentru ca eram cu Laura, verisoara mea. Mergeam cu buni in parcul mare si ne dadeam pe hinta, sau ne facea cort pe balcon si ne jucam acolo cu papusile Barbie. Alte amintiri sunt legate de bunicul de la Cluj Mosu’ la care noi ii furam telecomanda si ii schimbam canalele din hol, lasand-ul nedumerit ce se intampla cu televizorul.

Desene animate

Ca tot veni vorba de televizor, nu pot sa nu ma gandesc cu drag la desenele animate care erau atunci pe Cartoon Network si in engleza, nu ca acum in romana: Captain Planet, Plastic Man, Yoggi Bear, The Jetsons, Wacky Racers, Dastardley and Mutley, Road Runner si multe altele. Noroc cu Boomerang TV ca ne mai aduce aminte de vremurile acelea prin desenele pe care le difuzeaza.

La Somesul Rece cand mergeam cu buni si cu sora ei, ne jucam cu arcuri si sageti facute de tata din lemn de alun sau de soc. Iar mai tarziu ne jucam de-a Sailor Moon sau de-a Quo Vadis despre care ne povestea o prietena de-a noastra.

Carti ale copilariei

Si cartile pe care le citeam in copilarie. De la aventurile pe mare a lui Jules Verne (pe care nu l-am prea agreat, dar trebuia citit pt romana), la expeditiile prin pesteri ale Ciresarilor, la aventurile lui Nica la Humulesti, Casa Bunicilor a lui Teodoreanu si pana la povestioarele lui Mircea Santimbreanu din Recreatia Mare sau cartile de la Deutsche Bibliothek, imi aduc cu drag aminte de toate aceste povesti pentru ca odata cu ele imi aduc aminte de copilarie.

Si fiind vorba de carti, este o carte care imi aduce aminte cel mai mult de plecarea mea de la Medias si de momentul cand ne-am mutat la Cluj, si anume cartea pe care am “scris-o” eu si care cu toate ca acum mi se pare o copilarie, atunci a fost o parte importanta din viata mea. Imi aduc aminte si acum cat de mandru a fsot tata de mine… atat de mandru incat pastreaza si astazi paginile acelea scrise de un copil de 10 ani.

Cu toate ca au trecut 10 de atunci, amintirile le pastrez cu sfintenie in particica aceea de suflet destinata tuturor lucrurilor frumoase care mi s-au intamplat si care mi se intampla. Si cu toate ca au trecut 10 ani, nu am uitat de copilul din mine pe care unii il descopera cate un pic si azi.

Scrisa de Raluca

Dintre ele o poveste care m-a fascinat si de care mi-am amitit de multe ori in viata apoi, este povestea despre Apolonia cea cu marmelada. Era la un moment dat o doamna care facea o marmelada extrem de gustoasa. Atat de gustoasa incat a ajuns renumita peste mari si tari. Veneau la ea persoane de toate felurile si de peste tot sa o roage sa-i faca marmelada. Si Apolonia, fiindca era o dulceata de femeie, zambea si le indeplinea la toti rugamintile.

O data insa a venit la ea o batranica saraca ce nu avea de nici unele, care a rugat-o sa-i faca si ei marmelada. Dar, fiindca nu avusese bani de fructe, gasise pe jos niste coji de castane, din acelea verzi si tepoase cum vezi pe jos toamna, sa-i faca din ele. Apolonia s-a mirat la inceput insa dupa aceea a incercat si i-a facut o mermelada delicioasa Cred ca putem face ceva bun din orice