, voteaz-o daca iti place! 

Cu siguranta cu totii ne amintim cu emotie de Craciunul din copilarie. Eu simt si acum parfumul cozonacilor calzi facuti de bunica si mirosul intepator al vinului fiert pe soba de bunicul. Bradul era impodobit in camera de la strada ca sa se vada frumos iar noi ne furisam toata ziua ca sa mancam bomboanele de pom.

Aveam cativa anisori si nu-l mai vazusem pe Mos Craciun iar mama mi-a promis ca anul asta va veni. Si asa a fost. In ajunul Craciunului ne-am strans cu totii langa brad si dupa usa, prin geam am vazut o silueta mare rosie. A aparut apoi in prag un mos batran cu barba alba, cu voce groasa ca a bunicului meu… dar apropo, el unde o fi ?

In fine eram atat de emotionata pentru ca stiam ca trebuie sa-i spun o poezie, sa nu cumva sa ma incurc, dar totul a fost perfect. Mosul m-a felicitat, a spus ca stie ca am fost o fetita cuminte asa ca mi-a adus in dar jucarii. Prima, pe care nu am sa o uit niciodata a fost mingea rosu cu galben, apoi alte cateva jucarii si niste hainute. Mosul a plecat. Eu am ramas sa descopar jucariile pe care le primisem. Apoi a venit si bunicul care fusese in gradina. I-am spus ca are vocea ca lui Mos Craciun si a inceput sa rada.

A fost o seara de neuitat.

Amintire scrisa de Laura Ciobotaru pentru Concursul de Craciun, participa si tu!

, voteaz-o daca iti place! 

Craciunul este o sarbatoare de familie, alaturi de colinde autentice, traditionale, specialitati specifice acestei sarbatori, reintalnirea si adunarea in jurul mesei alaturi de toti cei dragi, invatand sa fim generosi, buni, aproape celor dragi noua, tuturor, cinstind si sarbatorind Nasterea Domnului, pretuind mesajul ei.

Locuiam la tara si aveam inca doi frati mai mici. Mama era casnica, tata era cioban iar noi aveam grija sa invatam carte si sa o mai ajutam pe mama prin curte cu animalele, cu gradinaritul. Nu eram o familie instarita, insa din ‘64 pana cand am plecat din casa parinteasca am avut Craciun ca-n povesti, asa cum nu am mai avut apoi si nu voi mai avea niciodata, poate…

Mergeam cu unchiul meu la cumparaturi si cumparam imbracaminte si incaltaminte pentru cei de acasa, jucarii pentru fratii mei si diverse carti cu cateva zile inainte de Craciun. Era mare lucuru sa mergi la cumparaturi in Unirii pe vremea aceea, mai ales ca veneam din provinicie, de la tara, dar era minunat si eu eram cea mai rasfatata, fiind cea mai mare, fratele mai mic al tatalui meu ma rasfata si ma iubea ca pe fata lui.

Veneam acasa, apoi chiar in Ajun tata taia porcul, eveniment la care participa tot neamul la pomana porcului cu tuica fiarta si voie buna. Impodobirea bradului in ritm voios de colinda ma binedispunea si ma facea fericita pana in adancul sufletului si ajutam pe mama la asezarea mesei cu bucate care mai de care, caci multumesc Domnului, nu am dus lipsa de nimic in toata copilaria mea.

Seara ne adunam in familie si cei mari stateau si ascultau colindele noastre, a tuturor copiilor, caci imi erau alaturi si fratii si verisoare si veri… An de an Craciunul in familia mea era ceva magic si de neuitat, nu exista ranchiuna si invidia din zilele astea, eram o familie mare si unita. Spiritul Craciunului este o stare pe care o simteam la acea vreme cu sufletul meu de copil si inca o simt si acum, cand sunt mama si bunica; imi intra in casa si in suflet, imi da putere de a ierta si de a merge mai departe…

Cadoul cel mai de pret pe care il primesc an de an este linistea, bucuria familiei mele si  amintirea draga a acelora ce nu mai sunt…

Amintire scrisa de Aurelia Mihaila pentru Concursul de Craciun, participa si tu!

sunt vacantele de vara  lungi,  cand timpul iti este infasurat in  zece ani de viata;
sunt piersicile zemoase oprite numai tie de o mana tremuranda;
sunt  cei ce nu te grabesc sa cresti atunci cand  te ajuta cu nasturii, fermoarul or sireturile.
Sunt povestile cu ”a fost o data  ca niciodata” spuse la culcare  care nu se sfarsesc nicicind .
Sunt cei ce-ti cumpara acadele, seminte, abtibilduri, cutitul lui Rahan;
sunt vasele spalate atunci cand e randul tau;
sunt cadourile cumparate cand mama iti zice ca n-ai nevoie de ele ;
sunt cei care ajung la botez , la graduare, la nunta, cu trei ore inainte, caci vor un loc de unde sa poata vedea totul;

Bunicii sunt desenul tau abstract  de la cinci ani, inramat si pus pe perete in sufragerie;

bunicii sunt banii strecurati in buzunar inainte de ziua mamei;
sunt lacrima  oprita pe obraz atunci cand  e intrebat:
”cum de n-ai nici un copil? bunico ?”

Josephine

- Sa nu te mai prind ca mai spui asa..

- ..Da’ceee..

- Taci, obraznicatura!..

Ochii Negri se intoarsera si lucira din nou a lacrimi.. dar se plecara iute spre barbia tremuranda, o luara la goana si murmurara din nou, cu ciuda si revolta: “Natafleatza! .. eu sunt Natafleatza!!” ..si mai incolo, dupa Nucul gros.. “Numai EU sunt Natafleatza!!..” Si se ridicara din nou spre cer, zambind misterios si zvantandu-se in lumina dintre frunze, si dincolo de ele, murmurand cu fericire infinita.. “Natafl.. Nataflea.. Natafleatzaa..”

Era Povestea Verii. Caci mai avea si Povestea Iernii, dar aceea avea altceva si era cu totul speciala.. Mai era Povestea Corcodusului Inflorit, a Primaverii.. asa cum era si Povestea Toamnei, cu Povestea Nucului Dezgolit.. Povestea verii era cea mai frumoasa, caci avea Povestea lui Natafleatza..

Cica Natafleatza era un baiat lenes care astepta sub par sa-i pice perele in gura… De fapt era un copil ca toti copii, si numai Cristinel stia asta – nu mai stia nimeni in toata lumea despre ce stia ea.. era un baietel care privea cerul albastru si soarele care se plimba printre nori, tolanit pe iarba si din cand in cand perele cadeau si el le prindea si le manca… ca doar nu era sa le lase acolo…

Incercase si ea sa se duca sub parul din Curticica de Gaini, dar acolo erau pietre si fiare, sarme si unelte (ca Gaini nu mai erau de mult) si nu avea cum sa se tranteasca sub par. Si oricum parul facea pere putine si tarzii, si era frig sa stea acolo pana ce se hotara vreo para sa pice pe jos..

Dar era Corcodusul lu’tan’Florica de peste gard cu ramurile lui bogate cazand pe acoperisul magaziei.. Ce daca nu avea voie sa se urce pe magazie..cee.. tati-tati nu se urca acolo?? Ha-haaa… nu era scara.. era gardul lu’tan’Florica.. si acolo sus era cald, fierbinte.. si daca puneai capu’ direct pe tabla smolita simteai zgrumturii fierbinti cum te patrundeau usor prin par..

De-asupra cadeau bogate valuri-valuri de crengi pline de frunze verzi si corcodusele galbene si fierbinti una-langa-alta-langa-alta…

Doar sa casti gura si sa musti tot asaa.. una-dupa-alta-dupa-alta… si sa faci ca tan’TigancaGhetzareasa care scuipa cojile de seminte pe o parte a guritei.. Doamne, cum de putea sa arunce semintele in sus, sa le prinda cu gura pe o parte si sa scuipe cojile pe partea ai’lalta.. Las’ca macar si pe jumate si tot s-o putea, si daca nu avem seminte, avem corcoduse.. si daca nu avem coji – avem samburi.. Si cum ramanea singurica acasa, tusti ca iepurasul din poveste pe magazie… cu capul sub ramuri.. si uite asa… picau corcodusele in gura lui Natafleatza !!!

…Si i se facuse in dimineata aceea asa un dor de Natafleatza… dar era duminica, si mama si tati-tati erau acasa si Cristinel nu putuse sa manance nici macar laptele cu painica, de ciuda si de pofta dupa corcoduse.. …Si murmurase asaaa.. pentru ea… pentru ziua de maine cand avea sa fie din nou Natafleatza… Natafleatza !!!… Si o prinsese mamica… Si iar ii venira lacrimile in ochi.. Si iar Ochii Negri lucira pofticiosi si nenorocosi catre poamele aurii din soare… pe tabla veche si roasa de ploi…

Scrisa de Cristiana Antonovici

A fost o vreme cand curtea saracacioasa a unei case de langa piata mare din Galati, mi se parea larga si plina de minunatii. Un intreg teren de joaca. Nu ma deranja ca exista si ceva in afara ei, dar nici nu simteam nevoia sa ies. Era un intreg regat acolo. Casa veche, ramasa din timpul razboiului, statea ba intr-o rana, ba drept, ba in cealalta rana, dupa cum veneau peretii sprijiniti de barne. Pasarile faceau naveta prin curte, intre o cusca de langa intrare si un cotet incapator, etajat, de langa casa.

Un cires batran se intindea fix pe deasupra casei. Verii mei mai mari se urcau vara pe acoperis, ca sa il culeaga. Eu ma multumeam cu tufele de zmeura din deal. Pana la ele nu aveam de urcat decat o poteca ingusta de ciment crapat si o bordura. Legenda zice ca, pe undeva pe langa zmeuris, se afla in trecut haznaua. Iar haznaua dadea intr-un rau subteran, care strabatea Galatiul pe cai nestiute si, din cand in cand, mai facea cate o victima. Haznaua era o poarta spre alta lume… Oameni dispareau iarna si erau gasiti la vreo gura de varsare abia primavara. Copii cazusera pe acolo jucandu-se. Ceva lugubru si, prin asta, atractiv, plutea in jurul misticei haznale. Si pierdusem multe ore cautand-o, dar n-am reusit sa o gasesc nicaieri. Si nici sa cad in ea. Iata-ma deci aici…

Si magazia unchiului Nelu, un om posac care-si ducea batranetea intr-un atelier. Cizmar, ca tovarasul carmuitor. Traia in capatul din deal al casei, unde eu nu intram aproape niciodata. De langa camera lui se intra in camara care tinea muraturi si, se zice, pusca din razboi a unui alt unchi. Cate vitejii nu facusem eu cu pusca aia… aproape ca as fi putut sa salvez lumea cu ea. Daca as fi gasit-o.

Basculanta de plastic, verde palid cu galben palid. Si cimentul ciobit de la intrare, plin de cotcodaceli si gainat. Rex, cainele alb si isteric de care doar tanti Dida se putea apropia. Nu prea alb de fapt, cu timpul… Si cei trei veri, cu preocuparile lor misterioase legate de scoala. Scoala! Ce ciudat… locul in care se foloseste sugativa pusa pe suport in forma de stampila. Si stiloul si radiera.

Radiera cu “Raluca” scris de mana pe ea. violeta si boanta la colturi. Un scris rotund de fata pe o radiera rotunda de scolar. Scoala la care se puteau face telescoapele si lunetele stranse de varul cel mare intr-un colt. Si casetele de lemn de la traforaj. Nu putea fi asa de rea scoala asta, nu? De ce atunci atatea griji… pareau foarte seriosi fata de scoala. Uneori chiar ingrijorati. Si atunci toate lucrurile astea aproape magice nu puteau fi decat foarte serioase. Serioase si asezate sus. Prea sus.

La indemana pentru mine era doar borcanul cu formol. Gol, de obicei. Nimic extraordinar la acel borcan…

Radioul de Europa Libera de la capul patului. Cu o lampa de plastic in forma de statueta langa el. O alta zona foarte serioasa. Peretele pe care prindeam muste si balia in care le aruncam ca sa vin cu barca mea cea verde si sa le salvez. Om peste bord, om peste bord! Mustele nu reuseau intotdeauna sa se catere singure in barca de salvare. Si atunci un deget aparea discret din decor… Apoi furtuna, alarma, barca se scufunda, SOS… nicio alta ambarcatiune prezenta in balie. Si musca lupta din nou pt supravietuire. Cine ar fi zis ca apele dintr-o balie pot fi asa de agitate!

Nimic nu ma stransese acolo. Ai asa de mult spatiu cand esti mic! Si nu-ti dai seama ca e un pic ciudat ca intr-o casa sa nu ai nici macar usi in unele locuri. Si ca daca ai scapat o bucatica de ou pe jos nu e bine sa o pui la loc in farfurie si sa o mananci. Si ca spanacul pe care l-ai refuzat la pranz era singura mancare. Asa ca, pana la urma, n-ai voie sa-l refuzi.

N-ar trebui sa vezi curtea cea larga si sa spui “ce mic eram!”. N-ar trebui sa te uiti in jos la locul in care toate iti erau mari. Ma intreb daca mai poti fi vreodata suficient de copil ca sa vizitezi locurile in care ai copilarit.

Scrisa de Catalin Florea

O uram din 3 motive

Primul era ca in prima zi cand m-au dus ai mei la camin si a trebuit sa fac cunostiinta cu toti copiii, ea mi-a spus ca cei mai mici copii din grupa de obicei mor de la mancare, asa ca nu trebuie sa mananc la pranz, odata cu toata lumea. Eu eram printre cei mai mici, asa ca m-am conformat. Trei zile nu am mancat nimic. Spre norocul meu, frica de moarte a fost mai mica decat frica de tovarasa invatatoare cand m-a amenintat ca ma bate daca nu termin in 5 minute ce am in farfurie.

Al doilea motiv: m-a mintit ca atunci cand o musca te bazaie trebuie neaparat s-o omori pentru ca altfel o sa-ti intre in ureche, o sa ajunga in stomac si atunci chiar ca ai pus-o. Fata asta avea ceva cu moartea (probabil acum face stirile alora de la ora 5), dar si eu eram cam prost, recunosc. Multa vreme am vanat muste ca un tampit si nu am prins niciuna. Pe vremea aia mustele erau si al naibii de rapide.

Motivul cu numarul 3: a intrat peste mine cand faceam pipi. Apoi a spus la toata clasa.

N-am murit de la mancare, mustele nu s-au strecurat in stomacul meu, insa rusinea ca toti copiii au aflat ca uneori trebuie sa fac pipi m-a urmarit multa vreme.

PS: Camelia, daca citesti randurile astea, sa stii ca am si eu o legenda pentru tine: cica daca umbli cu mai multi barbati, risti sa te imbolnavesti. Da’ am auzit ca tu nu crezi in prostiile astea

Scrisa de Codrutz

Continuare din amintirea Clasa a-ntaia primara

Într-o zi am fost la teatrul de păpuşi, cu şcoala. Bunicul meu mi-a dat nişte bani, două bancnote (nu ţin minte ce valoare aveau). Pe drum m-am oprit la un chioşc şi mi-am luat cu o bancnotă o gumă de mestecat, iar cu cealaltă un balon, pe care nici n-am reuşit să-l umflu.  Acasă, când am fost întrebat ce-am făcut cu banii, am răspuns foarte senin şi le-am arătat balonul.

„Şi unde-i restul?”, a venit întrebarea firească. „Care rest?”, am întrebat eu, şi mai firesc. Bineinţeles, guma şi balonul făceau mult mult mult mai puţin decât am dat eu, dar nu-mi povestise nimeni cum stă treaba cu restul la cumpărături. Aia a fost prima şi ultima oară când mi-a dat bunicul bani. În afară de monezile pe care le câştigam când îl băteam la remi.

Asta îmi aduce aminte de cum strângeam eu monezi când eram şi mai mic. De fiecare dată când îi pupam pe mama şi pe tata dimineaţa, înainte să plece la serviciu, şi seara, când se întorceau, primeam câte o monedă, pe care o băgam repede în puşculiţă. Şi prinsesem obiceiul ăsta, că-i pupam şi pe musafiri şi pe urmă stăteam cu mâna întinsă, aşteptând moneda cuvenită. Şi într-o zi mama a cumpărat pâine cu măruntul din puşculiţa mea şi am fost foarte mândru de asta, nu ştiu exact de ce.

Scrisoarea pentru desene animate

La şcoală, care era la cinci minute de blocul bunicilor, aveam ore de la şapte jumate dimineaţa. De la şapte erau nişte desene animate la televizor. Eu mă trezeam înainte, mâncam, mă uitam la desene şi imediat după plecam la şcoală. Totul a fost bine şi frumos până când cei de la televiziunea română au schimbat grila de programe şi au pus desenele animate de la şapte şi un sfert.

Eram tare mâhnit că nu apucam să le văd, şi am întrebat-o pe bunica ce-i de făcut. Ea mi-a zis să le scriu o scrisoare. Aşa că am scris într-o dimineaţă pe o hârtie: „Vă rog să daţi desenele animate de la 7:00 dimineaţa, cum erau înainte, pentru că eu trebuie să plec la şcoală la 7:25 şi nu pot să le vad. Mulţumesc din inimă. Cristi”, am băgat-o într-un plic pe care l-am furat de unde ştiam eu că se ţin plicurile în casă, am lipit plicul cu lipici şi am scris pe el „pentru televiziunea română”.

După ce am ieşit de la şcoală, m-am dus în piaţă, acolo unde ştiam eu că văzusem o dată poşta. Am găsit-o, am pus plicul în cutia de scrisori şi m-am îndreptat spre casă, cu zâmbetul pe buze, unde nici nu încape îndoială că am fost certat rău pentru că întârziasem aşa mult.

Coroniţa de flori

După primul trimestru, părinţii mei m-au luat înapoi acasă şi m-au înscris la o şcoală de lângă noi. Dar de aici nu-mi aduc aminte mai nimic, doar că am absolvit clasa a-ntâia primară cu premiul întâi cu coroniţă. Un copil cu un zambet mare şi flori în păr.

Scrisa de Cristi Cotarcea

Cand aveam 2 ani medicii le-au spus parintilor mei ca am mari probleme de sanatate. Aveam foarte putine kilograme, nu aveam pofta de mancare si eram prieten cu o lipsa de calciu teribila. Profund ingrijorati, parintii au cerut sfatul bunicilor mei din Horodniceni(jud. Suceava). Si astfel am inceput sa locuiesc la tara. Precum in povestile lui Creanga, ma familiarizam zi de zi cu valorile si regulile de acolo.

Oile, fanul si graul

Bunicul era un cioban vestit in zona. Si nu neaparat pentru numarul oilor pe care le aduna la stana(care de altfel nu era mic deloc), ci pentru traditia pe care o respectase de atatia ani. An de an, dupa sarbatoarea Pastelui, bunicul meu facea stana pe acel an. Ce presupune asta? Inseamna sa fii suficient de credibil astfel incat mai multi oameni din zona sa iti incredinteze oile lor pentru aproape un an de zile. Astfel, ei nu sunt nevoiti sa mai aiba grija de ele. Tu in schimb ai obligatia ca la anumite perioade(pe care le negociezi inca de la inceput) sa le dai oamenilor branza, lapte si(la cerere) lana. Se face si un contract mai mult sau mai putin recunoscut din punct de vedere juridic.

Bine, dar ciobanul cu ce se alege ? Primeste bani ? Nu prea. Eventual doar pentru acoperirea cheltuielilor cu vaccinarea oilor. Dar castiga respectul oamenilor din sat si din imprejurimi. Si poate dormi linistit. Duce inainte traditia primita din mosi-stramosi. Pasiunea este cuvantul definitoriu pentru aceasta meserie.

N-am uitat cum impreuna cu fratele si bunicul meu alergam dupa hotii pe care i-am prins in gradina la 2 noaptea. N-am uitat cum incarcam si descarcam fanul. Caruta dupa caruta, drum dupa drum. N-am uitat cum adormeam in sura alaturi de furca cu care lucram toata ziua. N-am uitat cum duceam si aduceam vaca la si de la cireada. Si n-am uitat bucuria de a a-l asista pe bunicul meu la nasterea unui manz.

Am secerat graul impreuna cu bunica. Am invatat cantece traditionale de la bunica mea. Am dormit la stana, in mijlocul campului. Am muls oile si le-am dus la apa cand le era sete. Am cantat cu buciumul acela imens si puternic care i-a facut celebri pe ciobani. Am asistat la o sfada(cearta) intre sateni. Si am invatat ca viata e de fapt mai simpla decat o complicam in ziua de astazi. Am invatat ca in ciuda mult trambitatei “flexibilitati” de care trebuie sa dea dovada “omul de succes contemporan”, exista lucruri care nu se fac. Si punct!

Bunica a murit cand eram in clasa a doua. Era o zi rece de joi a lunii februarie. Imi aduc aminte(asta e avantajul si in acelasi timp defectul major al vietii mele, am o memorie care ma sperie si pe mine uneori, peste ani imi aduc aminte detalii incredibile pentru altii) ca “nanul Costica”, unchiul meu l-a sunat pe tata(care tocmai facea mancare) si i-a dat vestea. Noi locuiam la Focsani. Nu stiam cine a sunat in momentul in care tata a ridicat receptorul. Doar am realizat ca tace de cateva secunde si apoi spune: “Costica, da tu te rog comanda de cruce si sicriu”(nasul meu, nenea Costica locuia in Suceava). Si a cazut cerul pe mine… Stiu ca apoi ne-a spus si mie si fratelui meu, Claudiu. Iar apoi a plans fara oprire timp de 30 minute. Cand a fost coborat sicriul in groapa, 6 femei din sat au cantat 7 cantece de jale. Suceava este judetul in care oamenii isi respecta traditia cu o sfintenie care pare coborata din povesti.

Bunicul a murit cand eram in clasa a 10-a. In Duminica de Florii. 5 sate au venit la inmormantare. Cand l-am scos din casa, oile aflate in gradina plangeau. Am vazut asta cu ochii mei si n-o sa uit toata viata! Cei 3 caini de langa cerdac aveau ochii in lacrimi. Calul aproape ca a rupt funia cu care era legat. Iar vacile mugeau cum niciodata nu le-am vazut sa o faca. In urma sa, bunicul meu(desi traia singur de 8 ani de zile)a lasat 78 oi, 4 vaci, 2 cai, un manz, o junca(o vaca mai mica) si 3 caini mari si puternici. A lasat o traditie si un mod de viata care pe mine m-au marcat profund. Si a lasat un spirit de gospodar care a pus bazele educatiei mele.

Se spune ca cei dragi ne parasesc prea devreme. Si ca niciodata nu stim cand va fi acea clipa. Cu bunicul meu vorbisem la telefon cu o saptamana inainte….Viata nu este un film in reluare.

Cand il vad pe Gigi Becali cum se pretinde “barbat de onoare” si asta pentru ca e “fiu de cioban” ma gandesc la faptul ca bunicul meu ar fi fost scarbit. Eu sunt mandru sa fiu nepot de cioban. Nu cumpar puncte si arbitri cu valize ori sacose pline de euro, nu dictez ce schimbari sa faca antrenorii si nici nu mi-am propus sa ajung in Top 300 Capital. Dar mi-am propus sa duc inainte o mostenire grea de tot. Cea a loialitatii si a demnitatii.

Branza, mieii si laptele m-au pus pe picioare. Astazi am 1.85 inaltime, 95 kilograme, fac sport de la varsta de 7 ani, ma tund zero si nu mi-am uitat bunicii.

Scrisa de Ovidiu Miron

]]> http://www.cherrytales.ro/sunetul-anilor/feed/ 6 http://www.cherrytales.ro/amintiri-despre-copilul-de-azi/ http://www.cherrytales.ro/amintiri-despre-copilul-de-azi/#comments Sun, 24 Aug 2008 09:05:19 +0000 fatacuportocale http://www.cherrytales.ro/?p=130

Amintirea nu se scrie pe o foaie de hartie

Ci pe-o inima curata ca sa nu fie uitata
Recreatia mare, M. Santimbreanu

Am umplut multe oracole si caiete de amintiri cu aceste versuri, neintelegand cu adevarat intelesul lor.

Abia acum, dupa ce am terminat scoala imi dau seama cat de importante sunt amintirile. Doar cu ele ramanem pe mai departe. Nu o sa mai mergem in 15 septembrie la scoala pentru ca incepe INCA un an scolar, o sa mergem doar in 1 octombrie la facultate pentru ca incepe INCA un an de facultate…al doilea din viata mea.

Nu cred ca copilul de acum 10 ani s-ar fi gandit vreodata ca voi fi la facultatea de Comunicare si Relatii Publice. Doar eu vroiam sa ma fac “pictoreata”. Ce pot sa spun… art runs in the family, ca doar nu degeaba mama si sora ei au facut liceul de muzica si verisoara mea e balerina. Pasiunea pentru arta si pentru tot ce este frumos nu s-a stins atunci, doar am facut 10 ani de pian si acum ma preocupa foarte mult fotografia. Si cum fotografia are darul de a imortaliza momente din viata, la fel fac si amintirile…

Cateva amintiri fugare

Daca stau bine sa ma gandesc, prima amintitre care imi vine acum in minte este din ziua in care am fost prima data la gradinita, inaite de a ma inscrie. Totul a fost asa de frumos, incat am vrut sa mai raman si dupa ce mama a terminat de discutat cu directoarea. Nu stiam eu ca dupa ce noi am plecat, copiii aceia dormeau – lucru care mie nu-mi placea deloc. sic!

Una din cele mai dragi amintiri ale mele, este cea cand a venit Bunicu dupa mine la gradinita. Atunci am plecat prima data de la gradinita cu microbuzul. Asa cum mi-l aduc eu aminte, era un om foarte bun si l-am iubit foarte tare, chiar daca a murit cand eu eram in clasa I. De fiecare data cand vad poze cu el, ma bucur si imi aduc aminte de el si de copilaria pe care in mare parte am petrecut-o in casa bunicilor la Medias.

Nu o sa uit niciodata cum ne urcam cu Vladi pe gard si dadeam cu apa dupa cocos. Sau cum faceam sandwichuri si cafea din apa cu nisip pe care mai apoi i le vindeam la buni. Si chiar primeam bani pe ele. Sau cand faceam “papleasca” cu Adi, vecinul si cum se plangea el la mama lui ca mami si cu buni sunt foarte rele ca imi cumpara numai papusi si nu am nici o masinuta.
Desi, masinutele si pistoalele au urmat mai tarziu.

Si cand nu eram la Medias, eram la bunicii de la Cluj. Aici era si mai bine pentru ca eram cu Laura, verisoara mea. Mergeam cu buni in parcul mare si ne dadeam pe hinta, sau ne facea cort pe balcon si ne jucam acolo cu papusile Barbie. Alte amintiri sunt legate de bunicul de la Cluj Mosu’ la care noi ii furam telecomanda si ii schimbam canalele din hol, lasand-ul nedumerit ce se intampla cu televizorul.

Desene animate

Ca tot veni vorba de televizor, nu pot sa nu ma gandesc cu drag la desenele animate care erau atunci pe Cartoon Network si in engleza, nu ca acum in romana: Captain Planet, Plastic Man, Yoggi Bear, The Jetsons, Wacky Racers, Dastardley and Mutley, Road Runner si multe altele. Noroc cu Boomerang TV ca ne mai aduce aminte de vremurile acelea prin desenele pe care le difuzeaza.

La Somesul Rece cand mergeam cu buni si cu sora ei, ne jucam cu arcuri si sageti facute de tata din lemn de alun sau de soc. Iar mai tarziu ne jucam de-a Sailor Moon sau de-a Quo Vadis despre care ne povestea o prietena de-a noastra.

Carti ale copilariei

Si cartile pe care le citeam in copilarie. De la aventurile pe mare a lui Jules Verne (pe care nu l-am prea agreat, dar trebuia citit pt romana), la expeditiile prin pesteri ale Ciresarilor, la aventurile lui Nica la Humulesti, Casa Bunicilor a lui Teodoreanu si pana la povestioarele lui Mircea Santimbreanu din Recreatia Mare sau cartile de la Deutsche Bibliothek, imi aduc cu drag aminte de toate aceste povesti pentru ca odata cu ele imi aduc aminte de copilarie.

Si fiind vorba de carti, este o carte care imi aduce aminte cel mai mult de plecarea mea de la Medias si de momentul cand ne-am mutat la Cluj, si anume cartea pe care am “scris-o” eu si care cu toate ca acum mi se pare o copilarie, atunci a fost o parte importanta din viata mea. Imi aduc aminte si acum cat de mandru a fsot tata de mine… atat de mandru incat pastreaza si astazi paginile acelea scrise de un copil de 10 ani.

Cu toate ca au trecut 10 de atunci, amintirile le pastrez cu sfintenie in particica aceea de suflet destinata tuturor lucrurilor frumoase care mi s-au intamplat si care mi se intampla. Si cu toate ca au trecut 10 ani, nu am uitat de copilul din mine pe care unii il descopera cate un pic si azi.

Scrisa de Raluca

Să stau pe genunchii tăi. Să mergem în parc, eu cu lopăţelele şi tu cu pălăria ta de paie. Să jucăm badminton în casă şi fluturasul să spargă abatjour-ul vernil, să ne certe bunica pe amândoi, mai ales pe tine, bunicule, pentru că ai intrat în mintea copiilor. Ai intrat, da, şi niciodată n-o sa mai pleci de-acolo, din mintea copiilor.

Să mâncăm îngheţată galbenă de la Ciurchi. Să mă dai în scrânciobul dintre uşi, spre holul de la baie, în casă.. Cine-a mai fost ca noi bunicule? Mmm? Cine-a mai avut scrânciob în casa?

Se apropie Paştele, bunicule; îţi place atât de mult Paştele… Mi-e dor să mă uit la tine cum vopseşti ouă; vopsele tipografice de la fondul plastic, roz, verde, bleu – miros de ulei şi diluant şi tu vopsind ouăle fierbinţi cu palmele goale. Nimic nu te frige. Bei laptele încă fierbând, borşul clocotit şi o cană cu apă de la frigider.

Tot ce e mai bun pentru noi e de la tine.

Mi-ai păstrat casa pe care mi-o inventasem sub masa din sufragerie, încă mulţi ani după ce copilul care am fost nu a mai locuit acolo. Ai păstrat tot tot tot ce am pus pe scândurelele de lemn, căniţe, jucării, cutii de chibrituri, desene, farfurioare pentru păpuşile care veneau în vizită. Le-ai îngrijit şi le-ai sters de praf, de parcă aş fi fost eu însămi în fiecare lucruşor.

Ai avut şi ai grijă de mine.

Nici un creion măcar, nici o radieră nu ai aruncat, ai păstrat tot… Te uitai cu drag la ele când veneam la tine şi le redescopeream impreună, cu mare încântare: eu mă bucuram pentru că uitasem de ele, iar tu erai fericit să mă vezi râzând. Pufneai strângând ochii şi dând capul într-o parte. Erai fericit, atât de fericit încât abia mai încăpea atâta iubire..

Mi-e dor de râsul tău întreg, rotund, mare, larg şi drag. Râsul tău drag. Râsul meu drag.

Mi-e dor să te sărut pe obrajii curaţi şi netezi, mirosind a colonie. Bunicule ce obraz moale şi parfumat ai!! Râzi, mândru că am observat şi spui: “ştie bunicu ce-i place puicuţei. De asta se ferchezuieşte el aşa când vii tu.” Să bem o bere în tren, în drum spre Cluj. Să stăm pe-o bancă, bunicule, să-ţi povestesc cum am râs şi cum am plâns de când ai plecat. De fapt tu ştii, ştii tot, te bucuri şi te întristezi impreună cu mine şi cu Andrada, cu tata şi cu bunica. Nu pot să scriu…

Te aud, te aud cum imi spui “ieeee, nu te mâhni bunicule, că eu tot acolo sunt, unde sa plec eu de lângă voi?” Spui “lasă bunicule, că trece.. atâta pagubă şi-atâta supărare s-avem noi..” E mare bunicule şi doare mult. Nu trece niciodată.. Se mai ascunde uneori printre celelalte, face loc altor griji, dar nu doare niciodată mai puţin. E mereu acolo golul şi dorul; şi tu esti mereu acolo şi mă doare mult faptul că nu pot ajunge până la tine, să stăm pe fotoliu şi să ne privim. Măcar să ne privim.

Bunicule, CUM făceai tu de-mi alungai toate grijile spunând numai “lasă bunicule, că trece” şi azvârlind cu mâna închipuitele gânduri rele, ca pe-o minge spartă, “cââât colo”? Nu ştiu cum făceai, dar era atât de bine… La fel ca tine ştie să facă numai el: l-am găsit pe el, care-mi alungă grijile aşa cum făceai tu. Tuturor le-am povestit despre tine; îşi doresc să fii bunicul lor; îşi doresc să fie ca tine când vor fi bunici… Numai ţie nu ţi-am spus niciodată toate astea, bunicule. Din râsul tău am înţeles că le ştiai.

Bunicule, eu iubesc mult, aşa cum ai iubit tu, să ştii asta.

Scrisa de Adina Hutanu

]]> http://www.cherrytales.ro/poveste-cu-un-bunic/feed/ 4