Adevarat este ca ce a fost in trecut, trecut ramane si nu-l mai poti readuce inapoi.
Ma scufund in amintirile mele de cand eram copil si imi vine in minte o sanie apoi un derdelush,un trenulet pe gheata… hei, sunt si eu pe acolo! un copil de 9 anisori!
Incet-incet mi se contureaza mai bine imaginea aceea.

De la simple flashuri, in minte mi se deruleaza secvente dintr-un film de mult uitat.
E adevarat ca nu are un inceput si un sfarsit, dar prinde esenta.
Esenta a ceea ce eram atunci, un copil jovial pus pe sotii, care statea cat era ziulica de mica (deh iarna se intuneca la 16) pe partie si striga de sub un fular gros : 14 ca trece 16!

Aveam cea mai mare sanie din zona (avea 3 locuri) insa nu-mi placea sa ma dau cu nimeni, iar ca Guest Star intotdeauna era mama sau tata pentru ca stiam ca la intoarcere cineva sigur cara dihania din fier. Dar de cele mai multe ori trebuia sa ma descurc, evident!

Cu fiecare iarna ce trecea, saniile se modernizau si ele, aveau un spate din puf pentru un comfort mai ridicat, deja erau la moda cele din plastic, viu colorate si usoare ca vantul.
Sania mea era la fel in fiecare iarna: o tona de fier si mult lemn. Ah da! Si o paturica rosie cu tzurtzuri! Doamneee, numai eu stiam de cate ori am pierdut patura aceea, insa nu ma lasam pana nu o gaseam si o gaseam ca eram ambitioasa tare! O gaseam ingropata sub zapada si o recunoasteam dupa franjurii pe care zapada nu apucase sa ii acopere.

Si ce ma mai ofticam atunci cand dupa un urcus destul de greu cu sania mamut, mama ce se afla in deal imi spunea ca distractia era gata, trebuia sa intru tam-nesam in casa si ce ma mai rugam de ea sa ma mai lase o data ca doar facusem atata efort sa urc dealul ala. Si mama mai venea o data sa ma ia in casa si inca o data… Pana cand veneam singura dardaind de frig, cu hainutele ude de la zapada, insa invingatoare ca i-am facut fata monstruletului meu imbracat in rosu.

Intram in casa cu fularul in mana si caciula intr-o parte cu fagaduieli pe care nu le indeplineam niciodata de gen:”mama, promit ca fac toate temele, promit ca pun fularul cum trebuie, numai lasa-ma inca putin afara!” insa mama ma stia ea prea bine…

Iarna urmatoare era la fel, posibil ca strigam mai tare “14 ca vine 16!”, poate ca rezistam mai bine la effort, insa nu sunt sigura de asta. Probabil ca aceste amanunte sunt uitate sau ratacite in coltul amintirilor. Cert e ca nu m-am mai dat de mult cu sania, iar in Bucuresti nu am cautat niciodata iarna un derdelus propice pentru continuarea unui obicei practicat cu drag in copilarie.

Acum, dupa mai bine de 10 ani am aceleasi replici iarna, cand vorbesc cu mama la telefon: da, mama, promit ca ma imbrac gros, ca port fularele de la tine, ca nu-mi pierd manusile pe unde apuc… evident ca port si caciula, nu se mai pune problema, numai da-mi acea perioada inapoi! Lasa-ma inca putin pe partie cu toti copiii aceia cu care am copilarit…

Scrisa de Tyeisha, castigatoare a concursului bookblog.ro de 1 iunie

Tags: Joc si Joaca by Tyeisha
5 Comments »

continuare de la “Se numeau Tanti”

Baba Catrina era mai batrana ca lumea arata ca o femeie de la tara, purta basma in loc de clasicul par pus pe bigudiuri , era garbovita, vorbea greu si nu ne dadea niciodata nimic. Era urata si rea ca vrajitoarea din Hansel si Gretel si avea un copil mare care statea mereu in casa si se legana in fata geamului pentru ca era bolnav. Ea era cea de care fugeam, pe care fantezia noastra o ridica la cele mai inalte grade malefice, pe care o consideram vrajitoare si de atingerea careia ne era frica.

Scrisa de Andra

Dezvoltasem povesti potrivit carora ar manca copii si de fiecare data cand iesea in fata blocului cu haragul ei mare de fasole ca sa “Ni rupa chicioarele” cum ne ameninta, fugeam mancand pamantul de frica sa nu ne atinga cu batul ei si sa ne transforme in copii ciudati care se leagana la ferestre. Asta era un adevar general acceptat, era clar ca baiatul ei fusese obraznic si Baba il potolise pe veci. Acum nu mai putea sa bata mingea in fata geamului ei de la parter, nu putea sa tipe ca noi adunarea sau sa se joace de-a Cerbul de Aur lalaind cat il tinea gura asa cum lalaiam noi in fiecare seara langa geamul masterei.

Intr-o zi nu stiu cum ne-a venit idea sa ii facem ceva rau ca sa o pedepsim pentru ca ura copii. Ne tot gandeam dar nu prea stiam ce, si cum atunci cand ai 6-7 ani cum aveam majoritatea dintre noi ti se pare o rautate groaznica sa jignesti pe cineva, noi am rupt o oaie dintr-un caiet si eu, care eram deja in clasa a doua am scris cu litere de tipar “ESTI O VRAJITOARE REA CAR SI-A VRAJITORIT BATATUL CA SA NU FACA GALAGIE”, cu greselile de rigoare datorate emotiilor pe care fapta mareata mi le provoca. Apoi am chibzuit impreuna ce sa facem.

Unii spuneau sa bagam foaia pe geamul deschis ca sa o gaseasca baiatul ei, altii sa o lasam in cutia postala si in sfarsit, eu voiam sa o bagam pe sub usa ridicata putin de la sol si fara prag. Eu sunt mai mare si eu am scris, asa ca o bagam pe sub usa, asa cum vreau eu, ca la geam ne vede si de pe cutia postala poate sa ne ia amprentele si sa vada cine suntem, asa ca intr-o secunda, cat ceilalti inca se certau, am fugit si am strecurat foaia pe sub usa babei.

Cand fapta fusese implinita am fugit in sus pe scari, pana la mine la patru unde am stat si ne-am sfatuit. Ne-am adus acum aminte ca si foaia avea amprente si ne era frica, sigur se duce la politie si ne baga la inchisoare. Ba nu se duce, ca afla politia ca e vrajitoare si tata lu’ Alina de la doi e politist si o baga pe ea la inchisoare. Oricum, intr-un final, mai mult de frica sa iesim afara (trebuia sa trecem prin fata usii ei) ne-am carat fiecare pe acasa sa ne uitam la desene si sa ne asteptam parintii.

Cand am auzit cheia in broasca am iesit in fata usii si am strigat vesela “Ce mi-ai adus?”. Mama venea dintr-o delegatie cu valiza dupa ea si era… cam suparata. In mana cu care descuiase tinea putin mototolita FOAIA. Pe spatele ei, cu litere caligrafiate in cerneala neagra tatal meu scrisese cu cateva luni inainte:

Caiet de citire

al elevei

Andra-Maria Albota

Clasa a II-a A

Tags: Joc si Joaca by andrasayona
No Comments »

Cobor ca de obicei scarile in fuga, sarind doua trei trepte odata. Mama imi striga din usa “Nu mai sari ca faci zgomot!” fara nici un rezultat evident. E clar, strategia e depasita, baschetii mei chinezesti continua sa se loveasca violent de treptele din beton acoperite cu mozaic lucios, vocea mamei nu se mai aude desi o intuiesc undeva sus, la etajul patru, de unde vin ca furtuna, ecoul se sparge in spirala pe care balustrada o deseneaza pana sus de tot, la ultimul etaj si mama cu strategia ei neproductiva ramane in cadrul usii pe care nu o mai aud cand se inchide in spatele meu.

Asta devenise deja rutina, atunci cand ieseam afara toti vecinii erau alertati de sariturile mele si mai ales de strigatul de batalie, un urlet Tarzanic cu care toti copii din bloc ne chemam camarazii si de care cele trei batranele – Tanti Irena, unguroaica vaduva de la patru, Tanti Maria, croitoreasa de la doi si Baba Catrina de la parter, meserie necunoscuta momentan in functia de cotoroanta si sperietoare – se plangeau zilnic in fata blocului intre 5 si 7, cand parintii nostri veneau de la munca si ascultau aceeasi litanie, faceau aceleasi promisiuni, se scuzau prin clasica fraza “Sunt copii doamna, se joaca si ei” in fata tribunalului pe zi ce trece mai batran si mai nemilos.

Scrisa de Andra

Voi solicita in acest moment auditoriului sa faca diferenta intre titulaturi pentru o mai buna intelegere a cazului prezentat. Spre exemplu, vom observa cu atentie cum primele doua pericole ale desfasurarii activitatii copilaresti se numesc simplu Tanti, si aici exista un motiv foarte intemeiat.

Tanti Irena era blanda si ne facea de Paste cate o pasca mica, cat o briosa la fiecare copil din bloc. Cam o data pe saptamana de la Tanti Irena se raspandea pe casa scarii un miros de bun care ne facea sa salivam pe la usi si sa ne intrebam in soapta: “Oare ne da? Mie mi-a spus ca nu ne mai da ca facem galagie.”

Si de fiecare data dupa ceva timp Tanti ne striga de la balcon pe fiecare pe nume si ne aduna la usa ei unde ne aducea placinte calde sau cozonac sau ce mai facea ea in cuptorul ei datator de bunatati si unde cat timp ne indopam multumiti ne spunea sa fim cuminti sa nu facem galagie ca ea e bolnava si nu poate sa doarma de cand i-a murit barbatul, de mult, cand noi nici nu eram inca. Iar noi dadeam din cap si ziceam pe rand “Ihi” cu gura plina, manjiti pe maini si pe haine.

Apoi mai era Tanti Maria de la doi, o babuta iute si artagoasa care ne injura ca la usa cortului si ne ameninta ca ne mananca anumite parti ale corpului daca ne prinde ca mai urlam ca disperatii. Ea se ducea in fiecare an la cules de zmeura si ne dadea dulceata cand era gata, sau ne lasa sa mancam direct din galetile mari cu care venea de la padure. Nu exista copil in bloc care sa nu aiba hainute facute de Tanti – un sarafan rosu, un sacoas albastru de mers in parc sau costumele pentru serbari, facute de ea si prefacute sau marite in fiecare an in functie de tema serbarii si dimensiunile noastre mereu ascendente.

Pana aici totul era frumos la noi in bloc, in oraselul nostru de munte unde exista o singura scoala la care mergeam cu totii si unde eram colegi cu toti ceilalti copii din oras. Normal ca era o scoala buna, era singura scoala buna. Dar, asa cum v-am atras atentia asupra titulaturilor celor doua vecine care erau simple tanti, asa mai exista dusmanul poporului frica copiilor, Baba Catrina.

continuare in “Vrajitoarea”

Tags: Joc si Joaca by andrasayona
No Comments »

Cred ca am fost norocoasa cand am fost mica. In blocul in care stateam, unde stau si acum, era aproape la fiecare etaj un copil sau mai multi de aceeasi varsta cu mine. Totusi, cei cu care ma intelegeam cel mai bine, au fost doua prietene, Bianca si Florina de la 6. Eu stateam la 7.

Povestea cu biletelele a pornit de la faptul ca Bunica lui Bianca se rastea mereu la noi, cand mergeam pe la copila ei sa stam de vorba, sa ne mai jucam ceva sau sa o chemam afara.

Cioc-cioc “Buna ziua, Bianca e acasa?” Si o voce enervata se rastea: “Iar voi? Bianca nu e acasa” sau “E acasa dar doarme” sau “Bianca are de invatat, mai lasati-o in pace!”. In rest era o Bunica tare simpatica. Stia sa faca chipsuri de cartofi buni, cu care ne trata cand ne invita inauntru, cand avea o zi mai buna.

Totusi, fiindca momentele in care ne lasa sa intram erau atat de rare, am inventat o noua metoda de comunicare, cand mai ales nici mamele noastre nu ne lasau pe afara. Biletele sub pres.

Era simplu. Scriai un mesaj pe un biletel, desenai si colorai daca aveai chef, il puneai sub presul apartamentului unde era pitica de prietena, sunai la usa si fugeai. Cat mai repede sa nu te prinda Mama sau Bunica. Iar daca erai tu acasa si asteptai, cum auzeai soneria fugeai sa deschizi usa, te uitai sub pres si gaseai comoara

Cred ca biletelele de sub pres ar fi varianta originala a sms-urilor de mai tarziu. Oricum, era tare palpitand sa pui sub pres si sa fugi, sau sa astepti un biletel si sa auzi soneria.

Tin minte ce am scris intr-un biletel. Fusesem cu mama la o croitoreasa, fiindca primisem cadou niste material si mi-am luat masurile pentru o bluzita. Asa ca am vrut sa impartasesc, am scris despre asta, atasand si o bucata de material. Era foarte aspru si foarte albastru.

Oricum, toata experienta asta, a biletelelor, te facea sa te simti tare bine. Exact sentimentul ala pe care il ai cand faci ceva placut si interzis

Scrisa de Gia

Tags: Joc si Joaca by fatacuportocale
No Comments »