Sunt un copil mare sau un om mare cu suflet de copil. Mi-e dor de joaca, deoarece nu m-am jucat suficient. Am alergat, am jucat leapsa pe ouate si cocotate, am sarit coarda, sotronul si elasticul, am ales “Flori, fete, filme sau baieti”, am vanat rate si vanatori, am jucat badminton si cu toate acestea, am un dor nebun de joaca. Oamenii mari sunt prea seriosi, asa ca, imi doresc sa am copilul meu si sa il invat sa se joace cu sufletul, sa ii rada ochii, sa ii sclipeasca irisul de bucuria jocului.
Mai evadez cand si cand in lumea copiilor, scriind povesti. Cel mai usor mi-ar fi daca, Dumnezeu mi-ar ascultat rugaciunile si mi-ar darui propriul meu copil. L-as invata “Catelus cu parul cret” si “Ingerasul”, am citi povesti cu Feti Frumosi si Ilene Cosanzene, apoi, treptat-treptat, ne-am juca de ne-ar sfarai calcaiele.
Ce mi-as invata copilul? In primul si in primul rand sa zambeasca, sa rada cu pofta pentru a rasari soarele. Mi-as invata copilul sa daruiasca imbratisari si zambete, si i-as spune ca nu trebuie sa astepte nimic in schimbul lor. Mi-as invata copilul sa iubeasca jucariile, caci si ele au suflet. As scrie povesti spuse si imaginate de copilul meu. As merge cu pruncul meu in natura si am cauta insecte si le-am analiza cu lupa, l-as face sa iubeasca natura. I-as arata norii si l-as lua intr-o calatorie cu un nor pe deasupra norilor. Am face cercei din cirese coapte si margele din seminte de mar.
Cand eram mica, mi s-a spus ca “daca toate mustele ar face miere, aceasta ar fi pretutindeni”. Am inteles ca fiecare om si fiinta are rolul sau aici pe Pamant, fiecare stie sa faca ceva foarte, foarte bine, fiecare merita sa fie apreciat. Nu trebuie sa ne dorim sa fim ca altii, ci este suficient sa fim buni si harnici si priceputi in ceea ce facem.
Da, imi voi invata copilul sa fie UNIC si bun si vesel si jucaus si intelegator si sa pretuiasca viata, fiecare clipa traita, sa aprecieze fiecare om intalnit, fiecare floare si pasare in zbor!
Simti ca inca nu te-ai facut om mare pe deplin? Ca mai e o parte din tine care viseaza sa zboare? Crezi ca daca arunci pe tine cu praf de zane chiar vei zbura? E adevarat. De aceea concursul asta e pentru tine.
Trimite in perioada 1-25 februarie pe gia@cherrytales.ro o amintire din copilarie despre ceva ce ai invatat atunci si poti castiga un pachet de doua carti pentru copilul din tine – Peter Pan si Peter Pan in Grădina Kensington.
Copilaria nu ne-a dat numai stari de vis ci si invataminte pretioase pentru viata de adult de acum. Hai sa revedem impreuna care sunt acelea – pot fi sfaturile parintilor, ale bunicilor, poate fi o experienta, o carte, un desen animat, un indemn al unui prieten mai mare sau al unui profesor. Poate fi vorba despre oricine care ti-a spus ce, de ce sau cum sa faci ceva intr-o anumita situatie. Daca nu iti amintesti ceva anume, sau in plus, spune-ne si ce ai invata pe copilul tau mai departe, din ceea ce stii acum.
Toate amintirile vor aparea aici, pe cherrytales.ro, locul nostru de joaca.
Asteptam asadar invatamintele primite sau de oferit pe care le ai, pana pe 25 februarie pe gia@cherrytales.ro si spiritul lui Peter Pan poate zbura pana la tine.
Mult succes!
* Castigatorii vor fi anuntati pana pe 1 martie
** Felicitari castigatorilor (castigatoarelor) acestea sunt: Angelica Delean, Claudia Groza, Dana Mihaila, Lidia Duciuc, Luciana Codreanu, Mirabela Nichitean si Rodica Puscasu. Va mai asteptam si altadata cu amintiri!
Povestea mea, ca toate poveştile dealtfel, începe cu a fost odată demult, pe când aveam cam 5 ani şi credeam în tot ce mi se spunea…
Crescut la bunicii de la Dorobanţi, un sat mic din Judeţul Botoşani, am avut de mic o apropiere de pământ şi de basm care mi-a marcat creşterea… Bunicu Petru mă îmbălsăma în fiecare seară cu legende istorice iar bunică-mea Rozica avea grijă de buna mea purtare cu cele orătănii ale curţii şi cu responsabilităţile adiacente…
Eram aproape de Crăciun, iar eu mă apropiam cu paşi repezi de prima mea ieşire în sat ca şi căluţ… Colindatul era prea puţin antrenant ca să mă preocupe… ştiam câteva colinde, ştiam că voi fi dus ca maimuţa pe la rude şi mă voi reproduce de câte ori va dori audienţa, că mă vor trage de obrăjori mirându-se de fiecare dată de cât de drăgălaş sunt şi ştiam că trebuie să mă feresc de pupatul tantii Aglaia care pupa pe gură… de unde i-o fi venit ideea că trebuia să mă pupe pe gură???…
Pe când anul nou aducea cu el pregătitul costumaţiei de căluţ şi a versurilor şi mai ales presupunea mersul în bandă !!! Poate nu ştiţi, dar banda era ceva… dorit de cei mici şi mucoşi ca mine-n vremea respectivă… În sfârşit mergeam şi eu cu vărul Ovidiu, Dănuţ şi Filu care erau cu cel puţin 4 ani mai mari decât mine… Ei aveau roluri serioase… Erau fie capră, fie căprar, fie babă – baba asta era un rol mult deosebit de restul… era baba care speria şi care mergea prin casele oamenilor şi lua de pe mese ce ne-ar fi plăcut la toţi… Urma să fi colindat până noaptea târziu casele oamenilor şi mergeam prin două sate până ajungeam după miezul nopţii să băgăm şi sorcova pe fir…
Dar s-o luăm cu începutul… Mai întâi şi-ntâi de toate trebuia să-mi fac rost de căluţ… chestie destul de complicată atunci când ai 5 ani şi toţi căluţii erau prea mari pentru mine… Am fost cu bunicu prin sat să găsim căluţul care mi-ar fi făcut pe plac… Am găsit ceva şi avea culmea şi tobele ataşate… da da… ca să fii căluţ ai nevoie de două tobe potrivite pe măsura ta… una în faţă în care se prinde gâtul căluţului şi una în spate în care se înfige coada… ambele fiind prinse cu sfoară, elastic sau ce găseai astfel încât să-ţi stea bine în joc, să nu se desprindă sau să se lase mai jos…
Aşadar la nea Ion a mătuşii Maria Furnicuţa am găsit şi căluţul… Arăta foarte ciudat dar bunicu îmi promisese că-l va retuşa şi-l va face mândru, aşa cum se cuvenea Budulii taichii – aşa mă alinta şi-mi spunea mereu că eu trebuie să cresc mare şi să învăţ la şcoale înalte… aşa a şi fost, Cibernetica are 7 etaje şi e cea mai înaltă facultate dacă nu mă înşel…. Cum structura îmi era pregătită şi capul de căluţ era pe mâini bune, mai trebuia rezolvată treaba cu coada şi cu îmbrăcămintea care era menită să acopere tobăraia şi să lase la suprafaţă doar capul şi coada…
Coada s-a rezovlat uşor cu ajutorul cozilor cailor bunicului cu nume din epocă… Bobby şi Pam iar de îmbrăcăminte bunica s-a îndurat cu un cearşaf mai vechi… care cearşaf nu putea fi pur şi simplu ci musai sub un drapel roşu comunist cu secera şi ciocanul – luat de la grădiniţa unde era femeie de serviciu o cumnată de-a bunicului… Cum toate treburile astea au durat cam o săptămână, am avut şi timp berechet să-nvăţ cuvintele ce trebuiau spuse şi joaca de căluţ, care nu era ceva mai complicat decât o ţopăială ritmată după cuvinte…
Tare important mi se părea să ştiu tot ce trebuia să fac şi să spun…
Râdeau de se prăpădeau bunicii seara când făceam repetiţii … bunica lăsa lucratul la covor (toate iernile era prezent în casa de la deal – camera în care dormeam - războiul care urma să producă covorul mult chibzuit de bunica : erau dezbateri serioase înaintea unui covor pentru model, pentru aşezarea lui pe hârtie, etc… era şi timp berechet…) şi bunicul lăsa borcanul de lapte acru luat proaspăt de pe sobă astfel încât amândoi asistau la spectacolul dintre cele două paturi reşedinţă ale bunicilor…
Îmi mai dădeau sfaturi şi rotunjorul de mine abia aştepta să le şi pună în practică, ceea ce aducea şi mai mult haz spectatorilor mei dragi şi iubitori…
Cum Crăciunul se scursese destul de repejor şi brăduţul de 30 de centimetri nu permitea multor cadouri să-l înconjoare, anul nou era aşteptat mai mult decât orice… Cred că de pe la 11:00 m-am îmbrăcat în căluţ şi chiar dacă era complet inconfortabil, eram pregătit!!! Bunica m-a luat de mână şi m-a dus de m-a pus să prestez la vecinii rude… mai întâi la nenea Mitruţă şi apoi la nenea Vasile şi badea Ghiţă, ajungând şi la vecinii de peste drum, la nenea Ghiţă Timofte care chiar dacă era adventist nu refuza spectacolul …
Pe la 3-4 după-amiaza au venit şi restul băitanilor din bandă şi ne-am pus la punct rolurile. Era clar că baba va conduce banda şi că Filu şi Ovidiu urmau să-şi împară roul de capră şi căprar… la o casă unu… la următoarea casă celălalt… S-au mai împărţit şi celelalte roluri şi Dănuţ a fost baba şi nu mai ştiu care văr, cred că Ionuţ, a fost soldatul care se certa cu baba şi în final… binele învingea… Capra era de mare angajament… îmi amintesc de paiele care erau prinse cu sârmă de un covor din cordele şi de cât de transpirat ieşeau căprarii de sub…
Mi se părea nedrept să primesc mai puţini bani din cât primeam toţi şi chiar dacă verii mei munceau mai mult, instituţia comunismului funcţiona… la mintea copilului ce să zic… Cazurile fericite erau cele în care gazdele erau intre cei care mă ştiau şi aveam avantajul celui de 5 ani, cel mai mic dintre căluţi şi cel mai drăgălaş… astfel încât acolo primeam extra, chestie care mi se părea foarte în regulă, corectă chiar!!!
După o vreme, după ce m-am plictisit de dat în spectacol, singura motivaţie a rămas banii!!! Frigul de-afară pălea în faţa averii pe care-o aveam în faţă… îmi imaginam o seară plină în parcul din Botoşani în care să mă dau în căluţi şi în balerină şi să-mi cumpăr vată pe băţ şi mai ales să-mi cumpăr mănuşi… cred că aveam ceva cu mănuşile… aş fi fost în stare să-mi fi cumpărat zeci de perechi…
După miezul nopţii am sfârşit cu toţii acasă la bunici unde am împărţit prada… Câştigul ne mulţumea pe toţi, ca-ntr-un film cu happy end…
Şi cam aşa a trecut anul nou… cu aşteptări şi bucurii mari … cu dat în spectacol şi oboseală şi frig… cu “Să trăiţi să înfloriţi şi la anu să mierliţi…” celor care ne dădeau câte 25 de bani de om… ştiu… ce răutăcioşi pot fi copiii… da… aşa e… eram obraznici dar ne ascundeam după glasurile cele multe… care făceau să se audă până la urmă “Să trăiţi să înfloriţi ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir” …
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea de iarnă… atât cât mi-am amintit
şi eu …Îmi pare rău că nu am mai găsit poza în care-am fost prins în plină reprezentaţie şi nici căluţul nu l-am mai găsit în podul bunicilor… însă-mi pare grozav de bine că am o amintire aşa frumoasă legată de o iarnă frumoasă din copilăria mea…
Amintire scrisa de Tiberiu Pintilei pentru Concursul de Craciun, participa si tu!
Regula numarul unu si singura care se aplica in cazul somnului de dupa-amiaza: copiilor nu le place sa doarma dupa-amiaza. M-am facut inteleasa? Copiilor NU LE PLACE sa doarma dupa-amiaza. Nu a crescut niciun copil cu un centimetru per dupa-amiaza pierduta de joaca. Nici macar jucatorilor de baschet nu le placea sa doarma dupa-amiaza. E clar ca se creste din altceva.
Cand am implinit trei ani si trei luni am mers la gradinita. Atunci a inceput pentru mine conspiratia somnului de dupa-amiaza. Dupa cateva zile in care m-am rasucit, am oftat, pufait, trezit alti gradinitisti din paturile invecinate si ascultat conversatiile stimabilelor tovarase educatoare din care nu intelegeam prea multe, am hotarat ca aceasta activitate este o pierdere de vreme. Rectific: o pierdere de joaca.
Am hotarat unilateral ca se impun masuri curajoase: rebeliune si evadare.
Dar mai intai un tablou. Spatiul in care dormeam era spatiul de joaca din timpul zilei, transformat in dormitor (chinuitor) ad-hoc prin instalarea unor paturi albastre, cu cadru pliabil din aluminiu. Se nasteau astfel trei siruri de paturi, cate unul pe fiecare perete lung al incaperii si un altul la mijloc, intre cele doua. Sa zicem ca soarta mi-a fost prielnica: sirul pe care dormeam eu se invecina la unul din capete cu o masa pe care se aseza ceva (sa pastram putin suspansul) iar la celalalt capat cu… lazile si rafturile cu jucarii.
Rebeliunea
Incepea de dimineata. Cu ochi ageri si cu un plan flexibil in minte, alegeam cateva jucarii cu care as fi avut chef de jucat in timpul chinuitoarelor ore de “somn”. Limitarile erau multe, nu puteam alege decat ceva ce mi-ar fi incaput in buzunare, in care buzunare trebuia sa le camuflez de ochii de vultur ai “tovaraselor”. Noroc ca stiam sa ma dezbrac si sa ma schimb in pijama singura.
Cu buzunarele umflate de soldatei, cai si indieni din plastic, nu-mi mai ramanea decat sa fiu prima din sirul de paturi care s-a bagat la culcare. Acesta era un element important al strategiei, intrucat dormeam asezati alternativ: eu cu capul la scaunelul pe care erau aranjate hainele din timpul zilei (care haine aveau buzunare, care buzunare aveau jucarii), celelalte doua jumatati de omuleti invecinati cu capul in directia opusa.
Odata pozitia adjudecata, profitam de forfota creata de amaratii mai putin indemanatici in a se schimba singuri pentru a-mi plasa strategic jucariile sub perna. Dupa ce tovarasele educatoare terminau de inspectat gramajoarele cu respiratii adanci si regulate, o mai acopereau pe una, o mai aranjau pe alta, incepeau luptele.
Calul o alerga pe capetenia indiana, soldatul il alerga pe cal, capetenia indiana prindea calul si, calare, il alerga pe soldat. Uneori il omora si soldatul disparea ingropat sub perna, alteori il speria atat de tare ca reusea sa cada in micul spatiu dintre patul regizorului (recte eu) si al colegului gradinitist adormit. In general disparea soldatul: bucatica ovala de plastic pe care era lipit cu picioarele il facea tare putin apetisant pentru jocuri. Pe cal nu putea sa stea, cu indianul nu se putea lupta cu picioarele. Era un jalnic, ce mai!
Uneori, daca regizorul reusise sa sterpeleasca din ghearele baietilor doua-trei masinute, aveau loc si curse. Dupa cateva zeci de vrum-vrum-uri, cursele deveneau plictisitoare insa. Asa ca dupa-amiezele urmatoare se intamplau adevarate babilonii cu cai luandu-se la intrecere cu masinute grele din metal, soldati catarati pe capote de masini, indieni cascadori cu un picior inauntrul masinii si restul corpului atarnand in aer, arma fatala care intotdeauna il destabiliza pe soldat. Am stabilit doar ca soldatul era cam varza, iesea ciufulit din toate infruntarile.
Unde mai apare un personaj
Intr-una din dupa-amieze, “supriza”! Gramajoara vecina soptea!
Gramajoara vecina voia sa stie de-a ce se juca cealalta gramajoara. De-a indienii. Avea si gramajoara vecina indieni, avea si bile de sticla colorata (asta le-ar fi placut indienilor, daca nu erau de plastic) si niste bete de afara.
Asa ca micii strategi-gramajoare au imbinat la suprafata cele doua cuverturi, s-au incovoiat fiecare spre celalalt si au creat astfel o campie vasta in care doi-trei indieni aruncau cu bile de sticla si bete in bietul soldat. Uniti in cuget si-n simtiri dupa infrangerea inamicului comun, cei doi-trei indieni si-au impartit frateste bilele (cine nu colectiona pe atunci bile de sticla…) si s-au pus pe povesti. La fel si gramajoarele, care au devenit prieteni buni.
Atat de buni ca au pus la cale impreuna… evadarea!
Cred ca voi vorbi despre bucuria de a cauta sentimente si bucuria de a privi lucrurile care nu se vad si despre bucuria de a cauta ceva ce tii in maini si despre bucuria de a fi uimit mereu… si apoi despre bucuria de dupa un vis frumos, si apoi despre bucuria de a indrazni…
Este vorba de un copil care gaseste o comoara in catunul bunicilor, sarmani intelectuali pripasiti intr-un sat mai plin de praf decat in poeziile lui Toparceanu. El nu stie si nici macar nu-l intereseaza ca sunt vremuri grele . Nu stie de comunism si nu stie ca nu ai voie sa vorbesti despre prea multe cele ce se intampla in jur .Se intampla atat de multe in ograda, incat de teama sa nu piarda ceva isi noteaza sa dea atentie la ceea ce nu are timp sa experimenteze .
Este fabulos. Mereu se intampla altceva si nu mai conteneste sa se minuneze !
S-a catarat in toti copacii. A alergat gaini si cocosi. Capra nu reusea sa o prinda si nici macar pe a Mosului Ion, vecinul morocanos cu mustata ingalbenita de tutun prost si maini crapate. Pomii nu faceau fructe pentru ca le manca crude. Daca nu mai putea le dadea la copiii ce umblau desculti si in camesi pana la genunchii juliti de neastampar.
Povestile cu Feti Frumosi si Ilene Cosanzene erau trecute. Basme asiatice si eroi cu palose il plictiseau . Alba ca Zapada nu se mai putea ineca cu merele care nu mai erau de mult prin copaci. Scufite Rosii nu erau in sat.
Bunicul ii dadu o carte de Ion Creanga si doar Nica a reusit sa il tina locului pentru cateva ore . Apoi l-a tinut locului si Tom Sawyer. Moby Dick a reusit. A stat in coliba unchiului Tom. A ajuns in ocean cu Nautilus. A urcat in Balon si facu ocolul satului. Lumea devenea mai mare caci descoperise comoara. Nu mai putea cuprinde lumea cu ochii . Avea nevoie de altceva!?
Si totusi intr-o zi ceva l-a impresionat atat de mult incat vacanta la tara devenise prilej de a desena propriile povesti in universul copilariei.
A plecat cu Bunica la Cooperativa sa cumpere orez si paine si daca reusea sa fie ascultator si sa nu starnesca tot colbul in iuresul pe care il facea cu atata naturalete va primi o guma cu forma de tigara (special pentru copiii cuminti).
A primit guma !
A ales nucul cel mare si incepu sa se gandeasca la discurile vechi de vinilin salvate dintr-un incediu .Discuri de pe care cu greu mai puteai asculta un cantec sau doua, dar care ii dadeau puterea de a-si imagina melodiile lipsa si lumile care pentru el pareau uitate in cartile de istorie.
Privea lumea interbelica prin Jean Moscopol si Titi Botez. A descoperit jazz voluminos prin Coleman Hawkins, elegant prin Benny Goodman, natural prin Johnny Lee Hooker, trist prin Miles Davies, triumfal prin Louis Armstrong, stralucitor prin Dizzy Gillepsie.
Multa lume probabil, ar ridica, dubitativ, o spranceana, citind propozitia de mai sus. Insa este adevarul. Putina lume stie despre ce vorbesc. Sau ce vreau sa spun, pe langa sensul concret si banal. Si nimeni nu stie cine este pisica din vis.
Povestea incepe in clasa I, pe cand purtam uniforme in patratele albastre, decorate cu manecute din dantela, apretate saptamanal de mama. Manecile erau rigide, insa albul nu era niciodata patat de cerneala care aproape intotdeauna imi colora degetele. Erau vremurile in care alergam printre banci si purtam vesnic la mine batistute cu desene viu colorate.
Sfarsitul clasei I insa a adus ceva nou. Ca premiu, printre altele, mi-a fost inmanata prima carte pe care urma sa o citesc, si anume “Pisica din vis”. Desi continea mai multe povestioare, printre care unele deja cunoscute, cartea aceea nu a fost o simpla initiere in lectura. Cu toate ca imaginatia mea era bogata inca de la o varsta frageda, aceasta spori, citind micutele povesti ilustrate, care ma faceau sa vad mai mult in ce se afla in jurul meu.
Inventam jocuri noi, pe care le jucam singura, sau le dezvaluiam copiilor din fata blocului. Cream nestemate din pietre culese de pe jos sau globuri prezicatoare din capacele din cristal care odata apartineau sticlutelor de parfum. Construiam castele din carton sau monstri din nisip ud. Si, cand venea acasa, mama trebuia sa stranga esarfele insirate in sufragerie, care pana la momentul acela, erau ascunzisuri secrete. Secretele ascunse ajungeau fie inapoi in cutia ei cu bijuterii, fie la gunoi.
Chiar daca era un simplu drum pana la magazinul de peste drum, il transformam intr-o adevarata aventura, la urma careia ma intorceam acasa cu un colt din paine deja mancat, in cazul in care aceasta era calda. Norii aveau o anume forma, vantul batea intr-un fel pentru mine.
In afara dezvoltarii unui mic univers egoist, am invatat sa visez. Si desi a trecut demult varsta jocurilor, a aventurilor si a petelor de cerneala, nu am uitat nici acum sa visez.
Am 20 de ani si port pijamale cu pisici. Si ce daca? Eu sunt pisica din vis
Ochii Negri se intoarsera si lucira din nou a lacrimi.. dar se plecara iute spre barbia tremuranda, o luara la goana si murmurara din nou, cu ciuda si revolta: “Natafleatza!.. eu sunt Natafleatza!!” ..si mai incolo, dupa Nucul gros.. “Numai EU sunt Natafleatza!!..” Si se ridicara din nou spre cer, zambind misterios si zvantandu-se in lumina dintre frunze, si dincolo de ele, murmurand cu fericire infinita.. “Natafl.. Nataflea.. Natafleatzaa..”
Era Povestea Verii. Caci mai avea si Povestea Iernii, dar aceea avea altceva si era cu totul speciala.. Mai era Povestea Corcodusului Inflorit, a Primaverii.. asa cum era si Povestea Toamnei, cu Povestea Nucului Dezgolit.. Povestea verii era cea mai frumoasa, caci avea Povestea lui Natafleatza..
Cica Natafleatza era un baiat lenes care astepta sub par sa-i pice perele in gura… De fapt era un copil ca toti copii, si numai Cristinel stia asta – nu mai stia nimeni in toata lumea despre ce stia ea.. era un baietel care privea cerul albastru si soarele care se plimba printre nori, tolanit pe iarba si din cand in cand perele cadeau si el le prindea si le manca… ca doar nu era sa le lase acolo…
Incercase si ea sa se duca sub parul din Curticica de Gaini, dar acolo erau pietre si fiare, sarme si unelte (ca Gaini nu mai erau de mult) si nu avea cum sa se tranteasca sub par. Si oricum parul facea pere putine si tarzii, si era frig sa stea acolo pana ce se hotara vreo para sa pice pe jos..
Dar era Corcodusul lu’tan’Florica de peste gard cu ramurile lui bogate cazand pe acoperisul magaziei.. Ce daca nu avea voie sa se urce pe magazie..cee.. tati-tati nu se urca acolo?? Ha-haaa… nu era scara.. era gardul lu’tan’Florica.. si acolo sus era cald, fierbinte.. si daca puneai capu’ direct pe tabla smolita simteai zgrumturii fierbinti cum te patrundeau usor prin par..
De-asupra cadeau bogate valuri-valuri de crengi pline de frunze verzi si corcodusele galbene si fierbinti una-langa-alta-langa-alta…
Doar sa casti gura si sa musti tot asaa.. una-dupa-alta-dupa-alta… si sa faci ca tan’TigancaGhetzareasa care scuipa cojile de seminte pe o parte a guritei.. Doamne, cum de putea sa arunce semintele in sus, sa le prinda cu gura pe o parte si sa scuipe cojile pe partea ai’lalta.. Las’ca macar si pe jumate si tot s-o putea, si daca nu avem seminte, avem corcoduse.. si daca nu avem coji – avem samburi.. Si cum ramanea singurica acasa, tusti ca iepurasul din poveste pe magazie… cu capul sub ramuri.. si uite asa… picau corcodusele in gura lui Natafleatza !!!
…Si i se facuse in dimineata aceea asa un dor de Natafleatza…dar era duminica, si mama si tati-tati erau acasa si Cristinel nu putuse sa manance nici macar laptele cu painica, de ciuda si de pofta dupa corcoduse.. …Si murmurase asaaa.. pentru ea… pentru ziua de maine cand avea sa fie din nou Natafleatza… Natafleatza !!!… Si o prinsese mamica… Si iar ii venira lacrimile in ochi.. Si iar Ochii Negri lucira pofticiosi si nenorocosi catre poamele aurii din soare… pe tabla veche si roasa de ploi…
Pe cand eram in scoala primara incingeam niste meciuri de fotbal cum nici la Campionatele Mondiale nu vezi
Impreuna cu fratele meu, Claudiu si cu vecinii de cartier ne imparteam in 2 echipe si astfel aveau loc adevarate confruntari. Jucam pe postul de aparator central. “Stoper” in limbajul de specialitate.
Si aveam o deviza: “Mingea trece, omul nu”. Am reusit in scurt timp sa imi fac o reputatie de “rupator”. De jucator care evolueaza dur si faulteaza. Eu si acum cred ca exagerau ceilalti
Aceste competitii s-au pastrat multi ani la rand. Pana cand fiecare dintre noi a plecat incotro l-a dus viata. Am observat insa ceva. Astazi copiii se joaca altfel. Pe langa obsesia pentru jocuri pe calculatoare, nu prea le-a mai ramas nimic. Imi amintesc momentele in care jucam un fel de tenis cu piciorul intr-un patrat impartit in 4. Fiecare patratica simboliza o anumita functie. De la somer pana la director Jucam de asemenea, “Tara, tara vrem ostasi”. “De-a v-ati ascunselea” nici nu mai zic. Era la ordinea zilei.
Ce se intampla de fapt? Care e diferenta fundamentala dintre jocurile noastre si cele din prezent ? Eram noi mai naivi, mai putin pretentiosi? Sau eram pur si simplu mai fericiti si mai lipsiti de griji? Nu vi se pare ca astazi copiii vor sa se “maturizeze” mult mai repede?
Parca s-a schimbat si sistemul deodata. Se fac lectii de matematica inca de la gradinita! Intr-o zi am auzit de la un copil ca tocmai invatase cum sa calculeze radacini de nu stiu ce ordin. Pai in ritmul asta le baga si analiza matematica la gradinita!
Ciudat este ca in acest mod si lumea devine mult mai agitata, mai nervoasa. Irascibilitatea pune usor-usor stapanire pe societatea contemporana. Si asta pentru ca avem pretentia sa devenim cat mai repede “oameni mari” si sa fim tratati ca atare. Ce uitam insa este un lucru fundamental. Si anume ca a fi copil e un dar divin care cu greu poate fi egalat de orice altceva.
E darul pe care avem obligatia de a-l lasa mostenire generatiilor viitoare.
De două săptămâni în cură de slăbire. Pentru că, am 23 de ani şi din “n” motive constat cu stupoare că sunt predispusă enervant la îngrăşare. De fiecare dată când văd sutele de tipuri de ciocolată din non-stop-ul de lângă bloc îmi amintesc de copilărie.
Între 1985 şi 1992 nu am mâncat de buna voie. Nimic. Doar ciocolată Kiss(cu crema de căpşuni) pe care mi-o aducea bunicul în fiecare zi din oraş. Era singurul motiv pentru care mă despărţeam câteva minute de Alexandra, Talabă, Silvana, Denisa, Tudor, Cip, Ilinca, Iul, Fane şi Iulia. N-aveam timp, n-aveam chef să mănânc.
Mama era speriată, chema mereu medici să mă vadă. Bunica iesea cu mâncarea după mine. Încerca să mă hrăneasca în timp ce mă jucam (aşa mâncam, ca să plece mai repede). Făceam expediţii, desenam hărţi, demolam coteţele din spatele blocului să facem o plută á la Huckleberry Finn cu care să plecăm în expediţii (pe Prahova).
Tot într-o pregătire de expediţie am mâncat prima dată de bună-voie. Ilinca era singură acasă. Tatăl ei, medic psihiatru, obisnuit cu nebunii, era singurul care ne lăsa constant aparmanentul la dispoziţie. Aveam 7 ani şi puţin, începusem şcoala de câteva luni şi asta mă facea să ma simt oarecum adult. Deja aveam responsabilităţi: după-amiaza două ore făceam lecţii.
În seara aia de noiembrie ne-am hotărât să fim oameni mari, şi să facem o petrecere de oameni mari. Ningea şi era frig, nu puteam să ieşim afară. Aşa că am gătit şi am făcut un dineu. Toată gaşca a adunat de p’afară diverse ingrediente pentru cină. Am adus şi tot ce am furat de prin casă.
Dintre toate experimentele culinare cele mai reușite rămân bomboanele de lut. Toţi am modelat rotocoale din lut, pe care le treceam prin zahăr, cacao şi ou iar apoi le prăjeam in ulei. Evident: le-am mâncat pe toate! Nu ştiu datorită cărei minuni nu am ajuns nici unul la spital. Cert este că, a fost ultima mea zi în care am refuzat mâncarea de acasă. După bomboanele de lut am început să mănânc zi de zi mâncare gătită, fără nici un fel de comentariu.
Poate ar trebui să încerc iar bomboanele de lut. Oare functioneaza si invers ?!
Sa intram deja in spiritul sarbatorilor, sa ne amintim de copiii care inca suntem – am cateva Carti de Povesti pentru cele mai frumoase amintiri, ale voastre, ce pot fi citite la prima ninsoare, alaturi de un ceai cald sau o cana de vin fiert
Scrie o amintire din copilarie pe blogul tau, cu link catre acest post (ca sa stiu ca ai scris) sau trimite amintirea pe gia la cherrytales.ro, pana pe 23 noiembrie si poti castiga o superba carte ilustrata de la Cartea Copiilor, oferita de bookblog.ro
Cel mai mult ma deranja ca eu nu aveam niciun frate, nicio surioara. Eram singura si asta ma intrista mai ales cand nu puteam iesi afara sa ma joc cu alti copii fie pentru ca era prea frig, fie pentru ca nu era o ora potrivita pentru a face galagie. Atunci trebuia sa-mi gasesc o activitate cat mai interesanta in casa.
Sigur, ma jucam cu papusile. Cel mai mult imi placea sa le fac haine. Niciodata nu eram multumita de hainele lor originale. Rochitele aveau prea multe volanase si dantelute si ma enervau. Asa ca imi luam sosetele, le taiam varful, faceam cateva gaurele si gata noua rochita. Apoi urmau reprosurile parintilor, pentru ca ciorapeii erau noi. In plus, pentru a orna putin rochita papusii taiasem si o fundita de la noua rochita rosie primita de ziua mea.
Dar a fost o perioada cand nici papusile Barbie nu ma mai multumeau. Asa ca am decis sa-mi fac propriile mele papusi. Din hartie. Desenam pe o foaie de hartie o fata sau un baiat apoi decupam. Fiecare avea nume si o intreaga istorie. Faceam mai multe astfel de personaje care aveau tot felul de relatii. Cea blonda era sora celei cu fusta rosie, care era mama baiatului cu sapca albastra, care avea o surioara bebe etc. Imi placea jocul asta pentru ca imi puteam lua personajele cu mine oriunde mergeam. Erau niste bucatele de hartie, dar eu ma atasasem de ele pentru ca fiecare personaj avea o poveste…
Nu-mi amintesc cat timp a durat joaca mea cu noile papusi, dar a fost o vreme cand papusile din hartie insemnau mult pentru mine. Si totusi nu m-am mai gandit la ele timp de multi ani de zile. Aproape uitasem ca au existat candva…
Ci pe-o inima curata ca sa nu fie uitata Recreatia mare, M. Santimbreanu
Am umplut multe oracole si caiete de amintiri cu aceste versuri, neintelegand cu adevarat intelesul lor.
Abia acum, dupa ce am terminat scoala imi dau seama cat de importante sunt amintirile. Doar cu ele ramanem pe mai departe. Nu o sa mai mergem in 15 septembrie la scoala pentru ca incepe INCA un an scolar, o sa mergem doar in 1 octombrie la facultate pentru ca incepe INCA un an de facultate…al doilea din viata mea.
Nu cred ca copilul de acum 10 ani s-ar fi gandit vreodata ca voi fi la facultatea de Comunicare si Relatii Publice. Doar eu vroiam sa ma fac “pictoreata”. Ce pot sa spun… art runs in the family, ca doar nu degeaba mama si sora ei au facut liceul de muzica si verisoara mea e balerina. Pasiunea pentru arta si pentru tot ce este frumos nu s-a stins atunci, doar am facut 10 ani de pian si acum ma preocupa foarte mult fotografia. Si cum fotografia are darul de a imortaliza momente din viata, la fel fac si amintirile…
Cateva amintiri fugare
Daca stau bine sa ma gandesc, prima amintitre care imi vine acum in minte este din ziua in care am fost prima data la gradinita, inaite de a ma inscrie. Totul a fost asa de frumos, incat am vrut sa mai raman si dupa ce mama a terminat de discutat cu directoarea. Nu stiam eu ca dupa ce noi am plecat, copiii aceia dormeau – lucru care mie nu-mi placea deloc. sic!
Una din cele mai dragi amintiri ale mele, este cea cand a venit Bunicu dupa mine la gradinita. Atunci am plecat prima data de la gradinita cu microbuzul. Asa cum mi-l aduc eu aminte, era un om foarte bun si l-am iubit foarte tare, chiar daca a murit cand eu eram in clasa I. De fiecare data cand vad poze cu el, ma bucur si imi aduc aminte de el si de copilaria pe care in mare parte am petrecut-o in casa bunicilor la Medias.
Nu o sa uit niciodata cum ne urcam cu Vladi pe gard si dadeam cu apa dupa cocos. Sau cum faceam sandwichuri si cafea din apa cu nisip pe care mai apoi i le vindeam la buni. Si chiar primeam bani pe ele. Sau cand faceam “papleasca” cu Adi, vecinul si cum se plangea el la mama lui ca mami si cu buni sunt foarte rele ca imi cumpara numai papusi si nu am nici o masinuta.
Desi, masinutele si pistoalele au urmat mai tarziu.
Si cand nu eram la Medias, eram la bunicii de la Cluj. Aici era si mai bine pentru ca eram cu Laura, verisoara mea. Mergeam cu buni in parcul mare si ne dadeam pe hinta, sau ne facea cort pe balcon si ne jucam acolo cu papusile Barbie. Alte amintiri sunt legate de bunicul de la Cluj Mosu’ la care noi ii furam telecomanda si ii schimbam canalele din hol, lasand-ul nedumerit ce se intampla cu televizorul.
Desene animate
Ca tot veni vorba de televizor, nu pot sa nu ma gandesc cu drag la desenele animate care erau atunci pe Cartoon Network si in engleza, nu ca acum in romana: Captain Planet, Plastic Man, Yoggi Bear, The Jetsons, Wacky Racers, Dastardley and Mutley, Road Runner si multe altele. Noroc cu Boomerang TV ca ne mai aduce aminte de vremurile acelea prin desenele pe care le difuzeaza.
La Somesul Rece cand mergeam cu buni si cu sora ei, ne jucam cu arcuri si sageti facute de tata din lemn de alun sau de soc. Iar mai tarziu ne jucam de-a Sailor Moon sau de-a Quo Vadis despre care ne povestea o prietena de-a noastra.
Carti ale copilariei
Si cartile pe care le citeam in copilarie. De la aventurile pe mare a lui Jules Verne (pe care nu l-am prea agreat, dar trebuia citit pt romana), la expeditiile prin pesteri ale Ciresarilor, la aventurile lui Nica la Humulesti, Casa Bunicilor a lui Teodoreanu si pana la povestioarele lui Mircea Santimbreanu din Recreatia Mare sau cartile de la Deutsche Bibliothek, imi aduc cu drag aminte de toate aceste povesti pentru ca odata cu ele imi aduc aminte de copilarie.
Si fiind vorba de carti, este o carte care imi aduce aminte cel mai mult de plecarea mea de la Medias si de momentul cand ne-am mutat la Cluj, si anume cartea pe care am “scris-o” eu si care cu toate ca acum mi se pare o copilarie, atunci a fost o parte importanta din viata mea. Imi aduc aminte si acum cat de mandru a fsot tata de mine… atat de mandru incat pastreaza si astazi paginile acelea scrise de un copil de 10 ani.
Cu toate ca au trecut 10 de atunci, amintirile le pastrez cu sfintenie in particica aceea de suflet destinata tuturor lucrurilor frumoase care mi s-au intamplat si care mi se intampla. Si cu toate ca au trecut 10 ani, nu am uitat de copilul din mine pe care unii il descopera cate un pic si azi.
Am tinut sa specific ca este vorba de copilaria mea din cauza jocurilor pe care le-am practicat dar pe care n-am reusit sa le avansez la sporturi olimpice din motive de comitetul de parinti.
Sariturile din leagan la groapa cu nisip, campionatul interblocuri la prastie si cornete cu ace de gamalie in varf, prins pe dupa tufe pe sub geamul vecinilor, prins pe bara, prins prin copaci cand mai trageam cu coada ochiului la chiloteii cu ursuleti ai lu’ vecina – cateva jocuri care ne-au cam prins vreme de 10 ani pana cand au aparut si fetele, moment in care am trecut brusc la flori, fete sau baieti-filme-artisti sau cantareti.
Fetele astea…
Ma infioram tot cand ma atingeam de umarul ei, stateam unul langa celalalt, era prietena mea, ce daca ea nu stia? Who cares, baietii chitzaiau amuzati ca niste catari in calduri, anii au trecut si noi tot mai chitzaim de caldura. Ne spalam de 2 ori pe zi chiar si pe picioare si dupa urechi altfel nu ne apropiam de fete. Poate doar de flori sau baieti. Ne pieptanam de ziceai ca ne-a lins vaca si tot ea ne-a facut cararea.
Sticlutza incheia seara cand pupam fetele de le luau toti dracii, le pupam frantuzeste doar cei care n-aveam carii, ne stiam, restul romaneste sau alta natie muta, adica fara limba. A doua zi veneau cu strugurel in poseta, dar ce mai conteaza, important era ca veneau.
Fotbal in primul rand
Bineinteles ca fotbalul era ceva special, aveam tot ce ne trebuie, minge, echipament, porti, teren, basca puneam mainile in fata la o lovitura libera ca sa dam mai multa veridicitate jocului sau poate ne lua cineva drept seniori.
N-a fost asa, nici acum nu suntem luati de seniori, dupa 25 ani de Alexandre Dumas tatal, fiul si Sfantul Duh. Cei care dadeau suspansul si oftica jocurilor erau vecinii care s-au dus mama, militari, unii in Rai altii in Iad in functie de injuraturile si blestemele pe care le foloseau impotriva noastra si de intonatie.
Jocurile copilariei mele
Unele s-au prins, altele au trecut pe langa noi ca vantul si ca gandul… negru. Ne amintim cu drag de vecinii nostri, oriunde ar fi. Au fost enorm de multe jocuri fabricate de noi si asta a dat farmecul copilariei mele. Lapte-gros, biza, 9 caramizi, banda, jocuri de carti care se terminau invariabil pe frigiderul vecinei de la 3, frigider care-si astepta clientul, dupa cum ne spunea doamna, cred ca si azi mai asteapta dar nu mai are cine sa-l vanda.
Zilele de vara erau lungi dar am stiut intotdeauna sa le facem frumoase.
Intre cei doi ciresi din fata blocului erau doua bancute, intre bancute era o masa, iar pe masa erau carti de joc, “Piticot”, “Nu te supara frate”, biletele de la “Om bogat, om sarac”. Asta se intampla de obicei seara, cand ne dureau pe toti picioarele de la alergat sau cand mingea ajungea (nu se stie cum) pe balconul vreunui vecin care ne ura si nu ne-o mai dadea niciodata inapoi. Pana maine.
Nu eram foarte multi: eu, sora-mea mijlocie si sora-mea mica (oamenii ne strigau “fete”, unii nici acum nu ne stiu dupa nume), Rebi, gemenii si inca vreo sase baieti, doi cate doi frati. Pe gemeni ii chema Ghita si Vasile, erau cei mai mari dintre noi si ii deosebeam dupa modelul scaunelor cu rotile.
Vasile stia cele mai multe glume, iar la “v-ati ascunselea” facea de obicei echipa cu Norbi. Ei faceau echipa cu cate-un baiat pentru ca nu puteau sa alerge suficient de tare de unii singuri. Rebi era “baiata” si nu era seara in care sa nu se certe cu nenea Misu din cauza ca l-a batut pe fiul lui. Tanti Muresanca o incurca mereu pe Rebi cu noi si pe noi cu ea si para parintilor copilul gresit.
Sora-mea mica era un fel de vedeta locala, pentru ca stia cantecele japoneze de la Sailor Moon si nu tupea niciodata pentru ca era prea mica. Ca sa nu se supere ca o consideram “pitica” ne numaram intotdeauna in asa fel incat ea sa iasa prima afara. Asta nu se considera trisat. Trisat era numai cand numarai in asa fel incat sa iesi tu primul afara. Asta nu prea se intampla pentru ca nu era rusine mai mare decat sa strige ceilalti dupa tine “lasul, lasul” sau “ai tri-sat, ai tri-sat”.
Regulile jocurilor nu puteau fi schimbate decat daca ai zis “pui-pui pe rosu”. Iar “pui pe rosu” nu se zicea decat in cazuri importante. Eu eram aia care vroia tot timpul sa inventeze jocuri noi, iar cand ne jucam “de-a ceva”, eram personajul negativ pentru ca “aia rai faceau tot timpul mai multe”. Cu impartitul dreptatii era sora-mea mijlocie.
Incepea de dimineata. Cu ochi ageri si cu un plan flexibil in minte, alegeam cateva jucarii cu care as fi avut chef de jucat in timpul chinuitoarelor ore de “somn”. Limitarile erau multe, nu puteam alege decat ceva ce mi-ar fi incaput in buzunare, in care buzunare trebuia sa le camuflez de ochii de vultur ai “tovaraselor”. Noroc ca stiam sa ma dezbrac si sa ma schimb in pijama singura.
Uneori, daca regizorul reusise sa sterpeleasca din ghearele baietilor doua-trei masinute, aveau loc si curse. Dupa cateva zeci de vrum-vrum-uri, cursele deveneau plictisitoare insa. Asa ca dupa-amiezele urmatoare se intamplau adevarate babilonii cu cai luandu-se la intrecere cu masinute grele din metal, soldati catarati pe capote de masini, indieni cascadori cu un picior inauntrul masinii si restul corpului atarnand in aer, arma fatala care intotdeauna il destabiliza pe soldat. Am stabilit doar ca soldatul era cam varza, iesea ciufulit din toate infruntarile.
-ro.png)
