Cum era cu banii pe vremea aia

Continuare din amintirea Clasa a-ntaia primara

Într-o zi am fost la teatrul de păpuşi, cu şcoala. Bunicul meu mi-a dat nişte bani, două bancnote (nu ţin minte ce valoare aveau). Pe drum m-am oprit la un chioşc şi mi-am luat cu o bancnotă o gumă de mestecat, iar cu cealaltă un balon, pe care nici n-am reuşit să-l umflu.  Acasă, când am fost întrebat ce-am făcut cu banii, am răspuns foarte senin şi le-am arătat balonul.

„Şi unde-i restul?”, a venit întrebarea firească. „Care rest?”, am întrebat eu, şi mai firesc. Bineinţeles, guma şi balonul făceau mult mult mult mai puţin decât am dat eu, dar nu-mi povestise nimeni cum stă treaba cu restul la cumpărături. Aia a fost prima şi ultima oară când mi-a dat bunicul bani. În afară de monezile pe care le câştigam când îl băteam la remi.

Asta îmi aduce aminte de cum strângeam eu monezi când eram şi mai mic. De fiecare dată când îi pupam pe mama şi pe tata dimineaţa, înainte să plece la serviciu, şi seara, când se întorceau, primeam câte o monedă, pe care o băgam repede în puşculiţă. Şi prinsesem obiceiul ăsta, că-i pupam şi pe musafiri şi pe urmă stăteam cu mâna întinsă, aşteptând moneda cuvenită. Şi într-o zi mama a cumpărat pâine cu măruntul din puşculiţa mea şi am fost foarte mândru de asta, nu ştiu exact de ce.

Scrisoarea pentru desene animate

La şcoală, care era la cinci minute de blocul bunicilor, aveam ore de la şapte jumate dimineaţa. De la şapte erau nişte desene animate la televizor. Eu mă trezeam înainte, mâncam, mă uitam la desene şi imediat după plecam la şcoală. Totul a fost bine şi frumos până când cei de la televiziunea română au schimbat grila de programe şi au pus desenele animate de la şapte şi un sfert.

Eram tare mâhnit că nu apucam să le văd, şi am întrebat-o pe bunica ce-i de făcut. Ea mi-a zis să le scriu o scrisoare. Aşa că am scris într-o dimineaţă pe o hârtie: „Vă rog să daţi desenele animate de la 7:00 dimineaţa, cum erau înainte, pentru că eu trebuie să plec la şcoală la 7:25 şi nu pot să le vad. Mulţumesc din inimă. Cristi”, am băgat-o într-un plic pe care l-am furat de unde ştiam eu că se ţin plicurile în casă, am lipit plicul cu lipici şi am scris pe el „pentru televiziunea română”.

După ce am ieşit de la şcoală, m-am dus în piaţă, acolo unde ştiam eu că văzusem o dată poşta. Am găsit-o, am pus plicul în cutia de scrisori şi m-am îndreptat spre casă, cu zâmbetul pe buze, unde nici nu încape îndoială că am fost certat rău pentru că întârziasem aşa mult.

Coroniţa de flori

După primul trimestru, părinţii mei m-au luat înapoi acasă şi m-au înscris la o şcoală de lângă noi. Dar de aici nu-mi aduc aminte mai nimic, doar că am absolvit clasa a-ntâia primară cu premiul întâi cu coroniţă. Un copil cu un zambet mare şi flori în păr.

Scrisa de Cristi Cotarcea

Tags: Desene Animate, Intamplari, Oameni fascinanti by fatacuportocale
1 Comment »

Inceputul

După ce m-au hrănit cu multă drojdie şi m-au frământat bine de tot, m-au lăsat la crescut vreo sase ani şi ceva, şi, când li s-a părut lor că-s bun de băgat la cuptor, părinţii mei m-au trimis la şcoală. De fapt, nu a fost neapărat părerea lor proprie că sunt potrivit pentru asta, ci s-au bazat mai degrabă pe concluziile numeroaselor experimente deja efectuate în domeniu, în urma cărora poate că s-a născut expresia “cei şapte ani de-acasă” şi ideea că, după cei şapte ani petrecuţi în sânul familiei, copilul e bun de dus la dresat, format, educat, într-un mediu corespunzator. Părinţii mei m-au trimis să stau la bunicii din partea mamei, în cartierul Militari din Bucureşti (noi stăteam pe 13 Septembrie), şi m-au înscris în clasa întâi la o şcoală de acolo, pentru a se asigura că voi avea parte de toată îngrijirea şi atenţia de care aveam nevoie, sau pentru a scăpa de-o grijă în plus.

Leaganul

Era un bloc de patru etaje, ascuns după alte blocuri mai înalte. În faţa lui era un maidan, unde jucam fotbal cu alţi copii. Era şi un leagan. Şi un tobogan. Pe vremea aia mă puteam da în tobogan. Acum sunt cât el. Acolo m-a învăţat mătuşa mea, care locuia cu noi, să mă dau în leagăn. La început, eu nu ştiam să fac asta, aşa că depindeam de ea, trebuia să mă împingă de la spate. Când venea vremea să mergem în casă, eu, bineînţeles, vroiam să mai stau. Dar ea nu mă mai împingea şi aştepta să se oprească leagănul. Eram isteţ, ştiam eu cum stă treaba cu leagănul, şi, cum simţeam că se opreşte, începeam să dau din picioare, dar dădeam foarte haotic, de se oprea imediat leagănul. Frustrare? Nu-mi aduc aminte. Ehei, dar şi după ce am învăţat eu să mă dau ca lumea în leagăn… nu m-am mai oprit niciodată.

Ascunzatoarea

Mătuşa mea era mereu cu ochii pe mine, să-mi fac temele, să învăţ să scriu frumos, ca-li-gra-fic. Venea seara de la serviciu şi dădea buzna în camera mea. Pe vremea aia îmi tot scoteau măselele. Seara, cum auzeam soneria, îmi plimbam limba prin gură, până găseam o măsea lipsă şi-mi băgam vârful limbii în gaură. Mă ascundeam. Acolo eram în siguranţă, nu m-ar fi găsit niciodată să mă certe că am făcut prostii la şcoală, că am supărat-o pe bunica sau că am pătat cămaşa cu cerneală.

Frica de intuneric, pe buna dreptate

Dormeam singur în cameră. Şi mi-era frică de întuneric, aşa că bunicii mei lăsau lumina aprinsă pe hol. Eu vedeam lumina prin geamul ăla de deasupra uşii şi adormeam liniştit. Dar într-o noapte m-a vizitat dracul, cu tot cu lumina aia aprinsă. M-am trezit la un moment dat în toiul nopţii şi m-am uitat pe fereastră. Vedeam pe cineva care părea agăţat cu o sfoară elastică de acoperişul blocului, pentru că tot trecea prin dreptul ferestrei mele, ba de jos în sus, ba de sus în jos. Până când s-a oprit şi a intrat pe geam chiar în camera mea. A venit lângă patul meu şi m-a luat în braţe. Eu am ştiut tot timpul cine e, dar nu eram speriat.

La un moment dat, mi-am dat seama că ştiu cum să-l fac să dispară. Am format o cruce din degetele arătătoare şi i-am arătat-o. Şi, într-adevar, m-a lăsat jos şi a fugit. Dimineaţă, am întrebat-o pe mătuşa mea dacă a venit cumva în timpul nopţii la mine în cameră şi m-a luat în braţe. Pentru că, oricât de mult mă gândeam că a fost doar un vis şi aşa mai departe, nu puteam să uit senzaţia aia pe care am avut-o când m-a luat în braţe. Pentru că în noaptea aia am simţit foarte clar că am fost luat în braţe de cineva. Şi nu, nu fusese mătuşa mea.

Scrisa de Cristi Cotarcea

Tags: Intamplari by fatacuportocale
2 Comments »

Cel mai mult ma deranja ca eu nu aveam niciun frate, nicio surioara. Eram singura si asta ma intrista mai ales cand nu puteam iesi afara sa ma joc cu alti copii fie pentru ca era prea frig, fie pentru ca nu era o ora potrivita pentru a face galagie. Atunci trebuia sa-mi gasesc o activitate cat mai interesanta in casa.

Sigur, ma jucam cu papusile. Cel mai mult imi placea sa le fac haine. Niciodata nu eram multumita de hainele lor originale. Rochitele aveau prea multe volanase si dantelute si ma enervau. Asa ca imi luam sosetele, le taiam varful, faceam cateva gaurele si gata noua rochita. Apoi urmau reprosurile parintilor, pentru ca ciorapeii erau noi. In plus, pentru a orna putin rochita papusii taiasem si o fundita de la noua rochita rosie primita de ziua mea.

Dar a fost o perioada cand nici papusile Barbie nu ma mai multumeau. Asa ca am decis sa-mi fac propriile mele papusi. Din hartie. Desenam pe o foaie de hartie o fata sau un baiat apoi decupam. Fiecare avea nume si o intreaga istorie. Faceam mai multe astfel de personaje care aveau tot felul de relatii. Cea blonda era sora celei cu fusta rosie, care era mama baiatului cu sapca albastra, care avea o surioara bebe etc. Imi placea jocul asta pentru ca imi puteam lua personajele cu mine oriunde mergeam. Erau niste bucatele de hartie, dar eu ma atasasem de ele pentru ca fiecare personaj avea o poveste…

Nu-mi amintesc cat timp a durat joaca mea cu noile papusi, dar a fost o vreme cand papusile din hartie insemnau mult pentru mine. Si totusi nu m-am mai gandit la ele timp de multi ani de zile. Aproape uitasem ca au existat candva…

Scrisa de Carina

Tags: Intamplari, Joc si Joaca by fatacuportocale
No Comments »

Amintirea nu se scrie pe o foaie de hartie

Ci pe-o inima curata ca sa nu fie uitata
Recreatia mare, M. Santimbreanu

Am umplut multe oracole si caiete de amintiri cu aceste versuri, neintelegand cu adevarat intelesul lor.

Abia acum, dupa ce am terminat scoala imi dau seama cat de importante sunt amintirile. Doar cu ele ramanem pe mai departe. Nu o sa mai mergem in 15 septembrie la scoala pentru ca incepe INCA un an scolar, o sa mergem doar in 1 octombrie la facultate pentru ca incepe INCA un an de facultate…al doilea din viata mea.

Nu cred ca copilul de acum 10 ani s-ar fi gandit vreodata ca voi fi la facultatea de Comunicare si Relatii Publice. Doar eu vroiam sa ma fac “pictoreata”. Ce pot sa spun… art runs in the family, ca doar nu degeaba mama si sora ei au facut liceul de muzica si verisoara mea e balerina. Pasiunea pentru arta si pentru tot ce este frumos nu s-a stins atunci, doar am facut 10 ani de pian si acum ma preocupa foarte mult fotografia. Si cum fotografia are darul de a imortaliza momente din viata, la fel fac si amintirile…

Cateva amintiri fugare

Daca stau bine sa ma gandesc, prima amintitre care imi vine acum in minte este din ziua in care am fost prima data la gradinita, inaite de a ma inscrie. Totul a fost asa de frumos, incat am vrut sa mai raman si dupa ce mama a terminat de discutat cu directoarea. Nu stiam eu ca dupa ce noi am plecat, copiii aceia dormeau – lucru care mie nu-mi placea deloc. sic!

Una din cele mai dragi amintiri ale mele, este cea cand a venit Bunicu dupa mine la gradinita. Atunci am plecat prima data de la gradinita cu microbuzul. Asa cum mi-l aduc eu aminte, era un om foarte bun si l-am iubit foarte tare, chiar daca a murit cand eu eram in clasa I. De fiecare data cand vad poze cu el, ma bucur si imi aduc aminte de el si de copilaria pe care in mare parte am petrecut-o in casa bunicilor la Medias.

Nu o sa uit niciodata cum ne urcam cu Vladi pe gard si dadeam cu apa dupa cocos. Sau cum faceam sandwichuri si cafea din apa cu nisip pe care mai apoi i le vindeam la buni. Si chiar primeam bani pe ele. Sau cand faceam “papleasca” cu Adi, vecinul si cum se plangea el la mama lui ca mami si cu buni sunt foarte rele ca imi cumpara numai papusi si nu am nici o masinuta.
Desi, masinutele si pistoalele au urmat mai tarziu.

Si cand nu eram la Medias, eram la bunicii de la Cluj. Aici era si mai bine pentru ca eram cu Laura, verisoara mea. Mergeam cu buni in parcul mare si ne dadeam pe hinta, sau ne facea cort pe balcon si ne jucam acolo cu papusile Barbie. Alte amintiri sunt legate de bunicul de la Cluj Mosu’ la care noi ii furam telecomanda si ii schimbam canalele din hol, lasand-ul nedumerit ce se intampla cu televizorul.

Desene animate

Ca tot veni vorba de televizor, nu pot sa nu ma gandesc cu drag la desenele animate care erau atunci pe Cartoon Network si in engleza, nu ca acum in romana: Captain Planet, Plastic Man, Yoggi Bear, The Jetsons, Wacky Racers, Dastardley and Mutley, Road Runner si multe altele. Noroc cu Boomerang TV ca ne mai aduce aminte de vremurile acelea prin desenele pe care le difuzeaza.

La Somesul Rece cand mergeam cu buni si cu sora ei, ne jucam cu arcuri si sageti facute de tata din lemn de alun sau de soc. Iar mai tarziu ne jucam de-a Sailor Moon sau de-a Quo Vadis despre care ne povestea o prietena de-a noastra.

Carti ale copilariei

Si cartile pe care le citeam in copilarie. De la aventurile pe mare a lui Jules Verne (pe care nu l-am prea agreat, dar trebuia citit pt romana), la expeditiile prin pesteri ale Ciresarilor, la aventurile lui Nica la Humulesti, Casa Bunicilor a lui Teodoreanu si pana la povestioarele lui Mircea Santimbreanu din Recreatia Mare sau cartile de la Deutsche Bibliothek, imi aduc cu drag aminte de toate aceste povesti pentru ca odata cu ele imi aduc aminte de copilarie.

Si fiind vorba de carti, este o carte care imi aduce aminte cel mai mult de plecarea mea de la Medias si de momentul cand ne-am mutat la Cluj, si anume cartea pe care am “scris-o” eu si care cu toate ca acum mi se pare o copilarie, atunci a fost o parte importanta din viata mea. Imi aduc aminte si acum cat de mandru a fsot tata de mine… atat de mandru incat pastreaza si astazi paginile acelea scrise de un copil de 10 ani.

Cu toate ca au trecut 10 de atunci, amintirile le pastrez cu sfintenie in particica aceea de suflet destinata tuturor lucrurilor frumoase care mi s-au intamplat si care mi se intampla. Si cu toate ca au trecut 10 ani, nu am uitat de copilul din mine pe care unii il descopera cate un pic si azi.

Scrisa de Raluca

Tags: Carti ale Copilariei, Desene Animate, Ganduri Simple, Intamplari, Joc si Joaca, Oameni fascinanti, Povesti sau Basme, Povesti scrise de noi, Senzatii Placute by fatacuportocale
4 Comments »

Vad si acum casa bunicilor, veche, cu prispa ei primitoare, cele doua camere de o parte si de alta a holului, in care era atit de racoare vara si cald iarna, de umblam cu picioarele goale fara sa ne fie frig, cu holul din mijloc ce dadea in camara in care bunica tinea lada cu faina, borcanele cu jumari sau cu poame afumate, camara din care o scara veche de lemn ne ducea in podul plin de pinze de paianjen, prin care se fugareau citeodata, in noptile de iarna, soarecii…

O camera era aceea in care stateam cu totii iarna, si ne incalzeam la o soba mare, lipiti cu spatele de ea, caci patul o marginea pe o parte, cit era de lunga. Cealalta era odaia de curat, in care erau cladite unele peste altele asternuturile de curat, pernele si plapumele bunicii, hainele de bune si gramezile de colaci, pachete cu biscuiti si Eugenia pe care o cistigam cind mergeam cu uratul, iarna…

Nimic din toate astea nu mai este, caci casa a disparut odata cu copilaria mea, cu bunicul si tot ce era frumos si inocent. Casa s-a dovedit a fi putreda, caci era de lemn, bunicul se odihneste in cimitirul satului, iar sumanul lui de sarbatoare sta acum la naftalina in casa cea noua, in care este atit de rece pe jos, si iarna si vara, iar din zilele acelea de iarna nu au ramas decit amintirile.

Iarna se mergea cu uratul…

Asteptam vacanta de iarna asa cum numai copiii stiu sa o faca, asa cum asteptam orice plecare la tara, in acele timpuri cind numai bunicii erau cei care ne intelegeau, cind viata noastra era traita cu adevarat doar acolo, in tara lor. Iarna se mergea cu uratul si o faceam si noi asa cum o faceau toti copiii veniti la bunici de peste tot din tara.

Ne culcam devreme cu o seara inainte, dupa ce in prealabil ne pregateam clopotelele pe care cred ca le pastram de la an la an, nu-mi mai aduc bine aminte, si traistutele din materialul aspru, din lina, in patratele albe si negre, tesut de bunica la razboiul instalat toata iarna in camera de care v-am mai pomenit, de nu mai raminea loc decit de niste nepoti neastimparati, care ii incurcau itele.

Bunicul isi aducea de cu seara sumanul cel de sarbatoare, mare, greu, din o stofa groasa, tesuta tot in casa, de mama lui, pe cind era flacau, si caciula din miel brumariu, cu rinduri ondulate in blanita, si se pregatea si el de eveniment la fel de serios cum o faceau nepotii.

Ne trezeam cu emotii, si alergam la fereastra ca sa vedem cit de inalta s-a mai facut zapada peste noapte si ce nameti avem de infruntat. Ne luam traistutele, mai faceam o repetitie pe drumul spre poarta si cu bunicul in urma noastra, pe ulita inzapezita, cu carari taiate prin zapada inalta cum numai in copilaria mea am cunoscut, ne intilneam prietenii cu care urma sa facem grup, iar bunicul, companionul care avea sa ii tina tovarasie.

Recitand aceiasi uratura…

O zi intreaga bateam satul in lung si in lat, recitind aceiasi uratura la ferestrele satenilor, mai repede sau mai incet, mai clar sau mai bolborosit, tragindu-ne coate, imbrincindu-ne sau fugind cind ne dadeam seama ca nu ne va deschide nimeni, plini de seriozitate cind situatia o cerea, intindeam minutele dupa colaci, biscuiti, mere, nuci sau ce mai era, zornaiam banutii pe care satenii mai instariti ni-i dadeau, inghetind pe ultima suta de metri.

Bunicul mergea de citeva ori acasa sa goleasca traista in doua movile diferite, una a nepotului si alta a nepoatei, care, ajungind acasa isi insirau colacii pe fringhie si isi evaluau cistigul. Bunicul se facea tot mai vesel, caci rudele sau prietenii il mai cinsteau cu un pahar de vin, ca sa nu inghete in asteptarea nepotilor, si seara se declara tare multumit cind nepotii sareau in sus de bucurie, cu picioarele desculte, laudindu-se cu paralele cistigate.

Parca l-am auzit pe bunicu venind din gradina…

Adormind cu gindul la bunatatile pe care le vor cumpara cu ele, inveliti de bunica cea grijulie si vegheati de Maica Domnului din icoana afumata de pe peretele de la rasarit, intr-o casa care nu mai exista decit in amintirea nepotilor, in visele de iarna si tresarirea bunicii la zgomotul facut de trecerea anilor… “Parca l-am auzit pe bunicu venind din gradina…” E doar vintul, bunico, care trinteste portita pe care de mult nu mai vine nimeni din gradina.

Scrisa de Oana Petroaie

Tags: Intamplari by fatacuportocale
2 Comments »

Ca si a multora dintre cei “mari”(eu am 24 de ani:), copilaria mea a fost si este presarata de amintiri vesele si triste. Spun “si este” pentru ca si acum copilul din mine face minuni…

Sunt o fire melancolica si de cele mai multe ori introvertita si uneori ma gandesc la copilarie ca la ceva fantastic care a fost si ar putea sa mai fie… Asta pentru ca am avut o copilarie fericita, cu parinti grijulii si frati care ma “ajutau” la sotii, nu ca as fi fost tare sotioasa, dar eu eram genul de copil care “tacea si facea”; nu-mi placea sa fac valva pentru orice lucru, considerand ca e mai interesant sa se afle dupa ce il fac….

Asa ca m-am hotarat, fiind printre cei mai mari, sa fac impreuna cu surorile mele, dar fara sa stie parintii (oricum, era o surpriza:), intalniri literare! Si asta nu pentru ca ma nascusem pentru arta, ci ca sa le dau ocupatie surorilor mele care erau tare sotioase, mama putea, astfel, sa lucreze linistita.

Ceea ce m-a frapat a fost faptul ca ele au acceptat si chiar le-a placut! La aceste “intalniri’ – care aveau loc in sufragerie – le citeam de obicei poezii (care, ulterior, erau invatate pe de rost – de ele), povestiri, intamplari amuzante, glume, iar fiecare isi avea aportul ei, intalnirile noastre devenind dezbateri literare! (am uitat sa specific ca eu aveam aproximativ 14 ani, iar ele 9, 7 si respectiv 5 ani). Lucrul acesta a durat toata vara, urmand ca ele sa isi aprofundeze noile cunostinte la scoala…:)

Am povestit aceasta intamplare deoarece una dintre surorile mele mi-a spus, recent, ca tare ar mai dori o intalnire literara! M-am bucurat ca inca nu a uitat “efortul” meu de a le tine cuminti si, mai ales, de a le “cultiva”. Oricum, efortul meu a fost rasplatit si de laudele mamei care nu au intarziat sa vina, mama fiind cea care stia sa ma aprecieze chiar si cand eram foarte nemultumita de mine.

Acum, culmea ironiei, sunt profesoara (de doi ani) de limba romana si am “intalniri literare” cu elevi prea putin interesati de limba si literatura romana… Stiam eu ce stiam, cred ca asta e intuitia…

Scrisa de Lidia, castigatoare a concursului bookblog.ro de 1 iunie

Tags: Intamplari by andrasayona
No Comments »

Era una din verile de dinainte să înceapă şcoala, una din singurele zile pe an în care părinţii plecau noaptea de acasă, pe la vreo nuntă probabil sau cine mai ştie pe unde, iar în anul acela, înainte de începerea şcolii se hotărâseră să ne lase, pe frăţiorul geamăn şi pe mine singurei acasă, fără a chema vreo altă rudă care să stea cu noi peste noapte.

Nu se înserase încă şi, în coaliţie cu vecinele de lângă, mai mici ca vârstă decât noi dar şi ele rămase singure acasă, am hotărât să pornim într-o aventură care ne fascinase de multă vreme şi pe care nu reuşiserăm s-o punem în practică din cauza părinţilor.

Ne-am hotărât deci să ne urcăm pe casă, ca să vedem dacă mai sunt pe-acolo măselutele şi dinţişorii aruncaţi ciorilor, pentru că pe-atunci Zâna Măseluţă nu le lua direct de sub pernă. Şi-n plus aveam de gând să străbatem la pas tot acoperişul celor doua case, într-o aventură pe care nici unul dintre noi n-o mai făcuse până atunci şi care părea deosebit de periculoasă

Nimic mai uşor, ne-am urcat toţi 4 din curtea mea, mai întâi cocotându-ne pe scaune, apoi pe un dulap şi-n cele din urmă pe acoperiş, şi-am pornit tiptil-tiptil pe casă, încercând să nu facem prea mult zgomot cu papuceii pe tablă, să nu alertăm vecinii care eram convinşi că ne vor pârâ părinţilor.

Nu găsiserăm însă nici o măseluţă pe casă, dar găsisem în schimb nişte ţevi de cornete, nişte invizoace, o minge de tenis şi o praştie veche de-a frăţiorului, asa că ne-am continuat uşor-uşor drumul, sărind cu brio pe casa vecină, pe care am străbătut-o cu la fel de multă atenţie ca până atunci.

Numai că o dată ajunşi la capătul celei de-a doua case ne-am aflat în dilema de a nu mai putea coborî, pentru că n-aveam cum şi pe ce, mai ales că la vecine în curte nu era, ca la mine, vreo măsuţă, scară, dulap sau orice altceva, ci doar vreo 3 metri şi ceva abrupţi şi cam atât.

Cumva însă cea mai valabilă soluţia ni s-a părut să sărim de acolo direct pe cimentul din curtea vecinelor, pentru că zgomotul paşilor noştri pe tabla de pe case la întoarcere i-ar fi alertat şi mai tare pe vecini, iar noi eram toţi paranoici că fuseserăm deja auziţi şi că se strigase deja la noi să ne dăm jos.

Frăţiorul meu, figura cea mai autoritară şi simbolul curajului din grupul nostru de cutezători s-a simţit dator să facă un mic sondaj prin care să testeze dacă e cineva din grupuleţ care nu are curaj sau nu vrea să sară, mai ales că vecinele noastre erau cu unu, respective doi ani mai mici şi nu erau la fel de băieţoase ca şi mine, care mă jucam cot la cot cu frăţiorul.

În mod tare curios stabiliserăm strategia, aceea de a sări direct pe ciment, însă nimeni nu avea curajul să sară primul de pe casă, asa că, fără să mă gândesc prea mult am luat iniţiativa şi am topăit eu, direct în picioare, plonjând de la 3 metri pe ciment, unde în cele din urmă am căzut şi-am început să plâng. Toţi de sus, asistând neputincioşi la toată faza au ales să se întoarcă din drumul lor şi-au început să alerge pe case, ignorând orice zgomot făcut de tabla de sub paşii lor, precum şi gândul că poate îi aud vreun vecin, totul numai ca să ajungă mai repede la mine.

Am şchiopătat vreo săptămână, iar părinţii n-au aflat de mica noastră excursie de pe case, dar în schimb am învăţat, şi eu ca şi restul copiilor nebuni cu care îmi împărtăşeam dubiile legate de ciori, că într-adevăr sunt rapide la a lua şi mai ales aduce dinşi noi şi mai tari. Şi-n plus am învăţat şi că nu e bine să fii cel mai curajos, înainte de a fi cel mai înţelept, însă nu a durat mult, pentru că aveam să facem o nouă boacănă

Scrisa de Ligia

Tags: Intamplari by ligia
4 Comments »

Mai de mult mergeam la o prietena la tara, in Curtea de Arges. Avea acolo o Bunica si un Bunic, o vacuta – Joiana, un cal, Mircea, purcelusi si multe gaini. Avea o casa frumoasa cu cires in curte si o camara cu multe bunatati – unele necomestibile cum erau faina si graul, altele comestibile si bune cum erau dulceturile, painea si niste bomboane bune cu miere.

Era acolo in Curtea de Arges un islaz unde mergeau vacutele la pascut. Unde mergeam si noi sa ne zbenguim. Era o pajiste maaaaaaaaaare, cat vedeai cu ochii, cu fan ce vara era cosit si adunat in capite. Mai incolo de pajiste era si o paduce ca in povesti cu copaci inalti, cu stejari, fagi, mesteceni, cu luminisuri si… cel mai important, cu ciresi salbatici

Am fost intr-o zi sa ne plimbam pe acolo, am invatat sa si calaresc, m-am urmat un pic pe Mircea care cred ca nici nu m-a simtit pe spate ca a continuat sa pasca linistit, am urmarit lacuste si… am descoperit ciresi cu cirese amare. Adica micute, negre si duuuulci-amarui O minune. Am cules atunci o gramada si am mancat cu prietena mea, am adus si acasa pentru Bunica sa faca dulceata.

A fost o zi cu mult soare din care cateva raze mi-au ramas si acum in suflet

Scrisa de Gia

Tags: Intamplari by fatacuportocale
No Comments »