Nu am fost un copil neascultator, si nici nazbatii nu prea faceam, dar prima mea amintire este undeva pe la varsta de 3 ani si un pic, cand m-am hotarat eu sa plec de acasa.

In mod normal verile le petreceam la bunici la tara, iar parintii veneau doar in week-end sa ma vada. Era sfarsitul verii, inceputul lui septembrie si tocmai ce se culesese porumbul, asa ca toti erau ocupati si nimeni nu imi dadea atentie, asa ca m-am hotarat sa ma duc la Buzau, la mine acasa, unde puteam sa jur ca mama si tata n-ar face altceva decat sa se joace cu mine toata ziua.

Mi-am luat rochita mea preferata, mi-am pus intr-o sacosica mica pasta si periuta de dinti si sapunul, le-am spus “Pa!” tuturor din curte si cand m-au intrebat unde plec am zis ca “La Buzau” si am iesit pe poarta. Stiam sa ajung la statia de autobuz, desi era cam mult de mers, pentru ca bunica mergea des cu mine cand plecau ai mei, ca sa stam mai mult impreuna. Planul il facusem: luam autobuzul, coboram la “Scaune frumoase” (o cofetarie in Buzau, al carei nume tot nu-l cunosc, pentru ca intre timp s-a desfiintat, dar mie imi placea sa ii spun asa) iar dupa aceea intrebam oamenii cum ajung la mine acasa.

Din pacate, sau din fericire, nu am reusit sa ma urc in autobuz pentru ca la nici 50 de metri de statie ma intreaba o babuta ce fac singura pe drum si cand mi-a auzit raspunsul n-a fost prea increzatoare ca parintii si bunicii aveau atata incredere in mine incat sa ma lase sa calatoresc singura, asa ca m-a dus inapoi la bunica, si aventura mea a luat sfarsit.

Abia ani dupa mi-au povestit cat de ingrijorati au fost cand au vazut ca am plecat pe bune, pentru ca in spatele casei e o padure destul de mare si urma sa se insereze, si nu as fi fost prea usor de gasit.

Luciana Codreanu

Parintii mei nu aveau posibilitati  mari, aveam doar strictul necesar, nu ne permiteam mai multe…doar ca NU vazusem portocale pana la varsta de 7 ani…atunci cand, un unchi care venise de la rusi, ne-a adus un kilogram de portocale. Nu stiam cum se mananca portocalele, asa ca, in timp ce parintii mei isi intretineau oaspetele, eu m-am asezat strategic sub masa si, la sugestia fratelui mai mic, mi-am bagat portocala intreaga in gura (cu tot cu coaja).

Era destul de mare, insa m-am chinuit pana cand am reusit…m-am bucurat…apoi am realizat ca aveam o problema: nu mai puteam sa o scot… iar in casa, mama servea invitatii cu cozonac si tuica, nu era momentul ca eu sa ies de sub masa cu portocala intreaga in gura si sa ii fac de rusine… asa ca o ora mi-a luat sa scap de acel chin. Ma dureau maxilare groaznic.

Dar am invatat ca, atunci cand te intalnesti cu ceva nou, trebuie sa cercetezi, sa intrebi… nu sa te avanti de unul singur.

Acum, fetita mea, Alexandra, are deja 3 ani si isi desface singura portocalele. Un singur lucru am invatat-o:  sa nu rada niciodata de copiii sarmani.

Rodica Puscasu

Amintire scrisa pentru Concursul de Craciun, voteaz-o daca iti place! 

Cele mai frumoase sarbatori de iarna le-am petrecut pe vremea cand eram copil, pe vremea cand credeam in Mos Craciun, pe vremea cand lucurile imi pareau usoare si nu aveam obligatii. Am prins ierni frumoase, de vis, cu nori plumburii, cu lan intreg  de ninsoare cat vedeai cu ochii, cu scartaituri sub ghete, cu dragi si frumosi flacai ce veneau an de an la bunici sa ma colinde.

Eram o fetita timida si deseori ii priveam si le ascultam vocile grave vreo jumatate de ora, stand dupa usa sau dupa perdea. Era ceva frumos, mai ales atunci cand veneau imbracati in straie traditionale sau haiducesti, calare pe cai, cu cate o bata sau un bat in mana, intrau asa calare pana in fata usii de la intrarea principala a case si incepeau a colinda inca de la poarta. Aceasta amintire a acelor baieti falnici, calare pe caii am sa o tin minte toata viata… caci de atunci, de pe vremea copilariei mele, nici un calaret nu a mai batut in poarta sa ma colinde.

Casa bunicii era impodobita, bradul era la locul lui iar mireasma de cetina se simte pana in curte. Era cald si primitor iar intotdeauna poarta era deschisa fiecarui colindator…

Mi-aduc aminte ca bunicul iesea cu carafa de vin rosu si le dadea baietilor, in semn de multumire. Imi mai amintesc bine bine de bunicul meu in ipostaza de Mos Craciun…:) Cand a venit intr-un an cu un sac mare plin cu jucarii si dulciuri pentru fiecare, insa atunci cand a vrut sa ne ia in brate sa ne pupe, mirosea teribil a ceapa; si atunci mi-am dat seama ca nu este Mos Craciun, el nu are dintii din ceapa..:)) dar “mosul” a fugit repede pe hornul pe care a si coborat… cum zicea tatal meu.:P

Fiecare Craciun era imbelsugat si fericit, s-apoi Craciunul este poveste pentru fiecare copil, un taram de vis si sperante…

Pentru mine, acum nimic nu mai este ca inainte, nici zapada nu mai este ca altadata, nici colindele celor mici care colindau dis de dimineata, nici “The Final Countdown” ce ma trezea la Radio Romania Mare parca… nici colindele baietilor vanjosi, nici casa bunicilor nu mai este la fel de primitoare, caci de cand s-a instalat batranetea si bolile, totul s-a schimbat si a ramas ” A fost odata…” Nici macar aroma si parfumul cozonacilor copiti pe vatra din curte, cand ii mancam gata scosi din cuptor si ma incalzeam de gerul iernii, nici veselia la taierea porcului nu mai este, cand se bea tuica fiarta si se canta… acum totul s-a transformat intr-un Craciun comercial, fara traditii, fara emotii…

De atunci nu am mai avut nici un Craciun memorabil, in afara de cele petrecute cu familia si fiul nostru, in sanul familiei, cu traditiile si emotiile Craciunului …transmise de baietelul nazdravan care impodobeste doua case de Craciun si se bucura de atentia si cadourile primite de la Mos Craciun, care ne incanta si ne bucura cu puritatea, cu gingasie de copil, cu poezioare si colinde incalcite a unui strengar de 3  anisori… Imi pare rau insa, de faptul ca fiul meu nu se poate bucura de ceea ce eu, noi, ne-am bucurat candva…

Au fost vremuri, vor trece vremuri si vor veni alte vremuri… traim cu amintirea a ceea ce “A fost odata…”

Amintire scrisa de Ramona Stoian pentru Concursul de Craciun, participa si tu!

, voteaz-o daca iti place! 

Imi aduc si acum bine aminte cu bucurie si nostalgie, de cel mai frumos Craciun petrecut in copilarie. Se petrecea acum multi ani, cand eu aveam 10 ani si doar un fratior (intre timp a mai aparut unul).

Si pentru ca se apropia Craciunul, parintii mei au vrut sa facem ceva deosebit in acel an. Cu cateva zile inainte de ziua cea mare am mers si am cumparat cadouri pentru toti prietenii. In sfarsit a venit si seara de Craciun cand puteam sa ne punem in aplicare planul. Atunci au hotarat ca Mos Craciun sa imparta cadourile.

Cum tata nu s-a imbracat in Mos asa cum era normal, asa ca m-au imbracat pe mine si nu m-au imbracat cu un costum de Mos (ar fi fost bine), ci mi-au dau un ditamai cojocul intors pe dos, in cap o caciula de blana la fel intoarsa si m-au si mazgalit si pe fata cu ceva negru, ceea ce eu nu intelegeam de ce. Mi s-a explicat ca asta e ca sa nu fiu recunoscuta.

Zis si facut, am fost deghizata, asa ca am pornit cu sacul in spate si cu un toiag in mana, din casa in casa, pe la veri, nasi si fini. Am impartit cu mare drag toate cadourile si nici eu nu am ramas pe dinafara pentru ca am primit si eu in loc de cadoui-bani  distractia serii fiind eu.

Acum Craciunul cel mai frumos si pe care il am cel mai mult la suflet este cel de acum 2 ani cand am aflat ca va veni pe lume un ingeras  cu care anul acesta vom impodobi bradutul.

Atunci am simtit ca Dumnezeu ma iubeste si ca Mos Craciun chiar exista…

Amintire scrisa de Florina pentru Concursul de Craciun, participa si tu!

, voteaz-o daca iti place! 

Cea mai frumoasa amintire din copilarie care sa petrecut in perioada Craciunului a fost atunci cand aveam cam 6 ani  si  asteptam cu nerabdare sa vina seara de ajun si sa il vad pe Mos Craciun cum imi aduce cadourile, dar …din pacate am stat pana tarziu si …nu a venit.

Eram dezamagita si am adormit cu lacrimi in ochi ca nu a venit mosul si la mine, iar noaptea, in jur de ora 2, m-am trezit brusc cu sentimentul ca a venit  deja si m-am ridicat din pat incet si cand am ajuns langa brad am strigat incantata ca a venit totusi mosul si la mine si nu m-a uitat, iar faza cea mai haioasa a fost ca am trezit pe toata lumea cu strigatul meu de bucurie dar …nu am fost certata deoarece primisem exact ce mi-am dorit …o papusa frumoasa foc si alte cadouri.

Acesta a fost cel mai frumos Craciun din copilaria mea… a fost minunat!

Amintire scrisa de Alina Marginean pentru Concursul de Craciun, participa si tu!

Amintire scrisa pentru Concursul de Craciun, voteaz-o daca iti place! 

Pe la varsta de 6 anisori am aflat ca exista Mos Craciun. Inainte de sosirea lui Mos Craciun toata ziua am trudit confectionand lanturi din hartie colorata si diferite decoratiuni pentru brad. M-am trezit dis de dimineata si pana spre seara am confectionat decoratiuni. Cand aproape erau gata, tata a adus bradul in casa si l-a asezat in supotul saniuta. A fost o incantare sa impodobesc bardul, cu ultimele puteri, am asezat intai instalatia clopotel si restul decoratiilor.

Cand au inceput sa sclipesca primele beculete, era o atmosfera magica, si ma simteam implinita. Am adormit pentru ca eram foarte obosita. Intre timp parintii, am aflat pe urma, au inceput sa-l pregateasca  pe Mos Craciun, care era de fapt vecina de la etajul unu. Dupa ce vecina a lasat cadourile, tatal meu a incercat sa ma trezeasca si l-am vazut pe Mos Craciun parasind camera.

Cu toate puterile am incercat sa-l ajung pe Mos, dar pana am ajuns la usa de la intrare, Mosul parasise apartamentul si cobora scarile. Am deschis usa dar degeaba. Mosul plecase deja. Tata m-a strigat din dormitor, zicand ca a venit Mos Craciun cu cadouri. In acel an chiar l am vazut pe Mos Craciun si mi-a ramas intiparita in minte imaginea.

Amintire scrisa de Mihaela Agrigoroae pentru Concursul de Craciun, participa si tu! 

Tata pleca des in alte tari cu serviciul, pe la traininguri si simpozioane asa ca de fiecare data cand se intorcea, aducea  o gramada de brosuri/ pixuri/ insigne si alte materiale promotionale pe care le primea, insa mai ales, dulciuri si suveniruri din tarile respective.

Cand isi desfacea bagajul, umplea masa din sufragerie cu o gramada de prostii din astea… delicioase. Asa ca eu atata asteptam, sa sar pe ele si sa incep sa le sortez, sa iau ce-mi place si sa ma gandesc ce pot face cu ele.

Asa ca mi-a venit ideea de a face concursuri. Adunam intr-o zi cu soare toti copiii din bloc, si erau cam 9-10 aproape de varsta mea din fericire (in blocul nostru au fost trimise familiile cu copii a caror casa fusese demolata,  tovarasu’ regim ceausist, cu grija socialista, asigurandu-le apartamente ieftine) si ii puneam sa stea cuminti, sa le explic despre ce e vorba.

Facem trei plasute cu premii – mai sus-mentionatele materiale promotionale si dulciuri si scriam pe biletele intrebari de cultura generala. Primii trei care raspundeau la cele mai multe intrebari, castigau. Ne veseleam si invatam. Iar eu ma bucuram sa organizez ceva si sa fac oamenii sa se simta bine

Iar fiindca aceste concursuri nu au fost de ajuns, am organizat si spectacole. Da, da. Imi amintesc foarte bine de unul cu vrajitoare. Ne uitam la Abracadabra si invatasem de acolo cantecelul cu “sunt o vrajitoare rea, vraja e menirea mea, cand ceva nu merge bine, dati va rog vina pe mine“.

Asa ca eu cu inca doua-trei prietene ne-am improvizat un costum de vrajitoare, ne-am pictat pe fata (cu tempera cred) si dupa ce am anuntam cu o zi inainte ora si locul spectacolului – in spatele blocului, am fost acolo si am cantat si am dansat dupa o coregrafie prestabilita. Cred ca aveam vreo 9 sau 10 ani Si uite asa inca de mici ne-am aratat talentele de antreprenori ce se ghideaza dupa principiul “eu pot, eu sunt magician”…

Remember Abracadabra

Urmatorul episod: despre “de-a piata” unde ne prevesteam talentele mercantile si schimburile de margele unde ne dovedeam talentele de afaceristi

In calitatea mea de uituc al propriilor comori, le multumesc Baiuteilor ca mi-au adus aminte cam pe cel fel de domenii era latifundiar. Pentru ca :

- si eu stiu, de fapt, cum e sa fumezi chistoace de tigara (ei le culegeau de prin cosuri de gunoi, eu asteptam – cu Cata de la parter poate? – sa le arunce nenii in maiou alb de la etaj);

- si eu, de fapt, am cunoscut senzatia aia apocaliptica in care te astepti la cel mai crancen talion dupa ce l-ai caftit pe unul din cartierul tau – asta cand l-am pocnit pe George de la doi, sau pe Mihai Cuceanu de la patru, care avea saniuta pirogravata cu numele lui complet, sau cand am fugit de la fabrica de bere pana acasa urmarit cu o viteza superluminica de nenorocitul ala de Dani de la E 10;

- si eu, de fapt, stiu cum e sa adori un caine (“Kita era capabila de minuni, ca o zana”) si apoi sa-l vezi murind;

- si eu, de fapt, stiu cum e senzatia de pietroi aterizand fortat fix la tine in frunte, cum e fotbalul, miuta, peretelu’ si douasuna, magarusu’ si victoria (sau “la malai”).

(N.B. – pentru cine nu a inteles pana acum termenii-cheie, spun doar ca in fond,Baiuteii, de Filip Florian si Matei Florian, deci de fratii Florian, este o carte scrisa in doi – capitolele impare pentru Matei, cele pare pentru Filip – despre copilaria autorilor petrecuta pe aleea Baiut din cartierul Drumul Taberei, Bucuresti, capitala R.S.R.)

Mai stiu acum, multumita Baiuteilor, ca pentru toti cei care au crescut printre blocuri, exista si o alta ordine sociala. Lumea lor e populata de personaje mai reale chiar decat oamenii ce vor deveni – Cosuta, Florea sau Naghy, Migu si Pipita, Nicoleta Neagoe, Gigi Maimuta, Cubanezu sau Patrascu Luigi. Citind despre ei, mi-am amintit ca si eu am asa ceva, ca o mitologie personala: ii am pe Cata Grasu (“Cataliiin Buletiiin, da din coada si bea viiiin!”), pe Gabelu, pe George si cu sora-sa aia urata si mucioasa – Emilia, pe Geri, pe Hantu, pe Aura (“Balaura”, evident), care statea la cinci sau la sase, si mereu cand iesea pe balcon mi se parea ca o sa se arunce de acolo si o sa se storceasca pe caldaram, pe Marga, pe Razvanel-Razbunel, pe Roland care avea vreo 20 si ceva de ani si despre care frate-meu, Alin (zeu intreg, cu unspe ani mai mare ca mine) spune ca i-am dat “urechi” la fotbal, pe “Melcioaicele”, care nu mai stiu la care etaj stateau, dar e cert ca erau ticnite si ca nu iti mergea bine toata ziua daca te vedeai cu vreuna dintre ele.

Spun, deci, ca Baiuteii au vocatia de a invia lumi pe care oamenii, in calduta si matura lor ignoranta, le fac ingropate fara regrete in uitare”… (continuare pe bookblog.ro)

Este vorba de un copil care gaseste o comoara in catunul bunicilor, sarmani intelectuali pripasiti intr-un sat mai plin de praf decat in poeziile lui Toparceanu. El nu stie si nici macar nu-l intereseaza ca sunt vremuri grele . Nu stie de comunism si nu stie ca nu ai voie sa vorbesti despre prea multe cele ce se intampla in jur .Se intampla atat de multe in ograda, incat de teama sa nu piarda ceva isi noteaza sa dea atentie la ceea ce nu are timp sa experimenteze .

Este fabulos. Mereu se intampla altceva si nu mai conteneste sa se minuneze !

S-a catarat in toti copacii. A alergat gaini si cocosi. Capra nu reusea sa o prinda si nici macar pe a Mosului Ion, vecinul morocanos cu mustata ingalbenita de tutun prost si maini crapate. Pomii nu faceau fructe pentru ca le manca crude. Daca nu mai putea le dadea la copiii ce umblau desculti si in camesi pana la genunchii juliti de neastampar.

Povestile cu Feti Frumosi si Ilene Cosanzene erau trecute. Basme asiatice si eroi cu palose il plictiseau . Alba ca Zapada nu se mai putea ineca cu merele care nu mai erau de mult prin copaci. Scufite Rosii nu erau in sat.

Bunicul ii dadu o carte de Ion Creanga si doar Nica a reusit sa il tina locului pentru cateva ore . Apoi l-a tinut locului si Tom Sawyer. Moby Dick a reusit. A stat in coliba unchiului Tom. A ajuns in ocean cu Nautilus. A urcat in Balon si facu ocolul satului.
Lumea devenea mai mare caci descoperise comoara. Nu mai putea cuprinde lumea cu ochii . Avea nevoie de altceva!?

Si totusi intr-o zi ceva l-a impresionat atat de mult incat vacanta la tara devenise prilej de a desena propriile povesti in universul copilariei.

A plecat cu Bunica la Cooperativa sa cumpere orez si paine si daca reusea sa fie ascultator si sa nu starnesca tot colbul in iuresul pe care il facea cu atata naturalete va primi o guma cu forma de tigara (special pentru copiii cuminti).

A primit guma !

A ales nucul cel mare si incepu sa se gandeasca la discurile vechi de vinilin salvate dintr-un incediu .Discuri de pe care cu greu mai puteai asculta un cantec sau doua, dar care ii dadeau puterea de a-si imagina melodiile lipsa si lumile care pentru el pareau uitate in cartile de istorie.

Privea lumea interbelica prin Jean Moscopol si Titi Botez. A descoperit jazz voluminos prin Coleman Hawkins, elegant prin Benny Goodman, natural prin Johnny Lee Hooker, trist prin Miles Davies, triumfal prin Louis Armstrong, stralucitor prin Dizzy Gillepsie.

Benny Goodman – Alexander’s Ragtime Band
Asculta mai multe audio Muzica »

Auzea doar franturi, dar lumea sa se imbogatea.

Era un copil liber sa gandeasca si sa nu isi puna limite.

Scrisa de Paul Chiratcu

- Sa nu te mai prind ca mai spui asa..

- ..Da’ceee..

- Taci, obraznicatura!..

Ochii Negri se intoarsera si lucira din nou a lacrimi.. dar se plecara iute spre barbia tremuranda, o luara la goana si murmurara din nou, cu ciuda si revolta: “Natafleatza! .. eu sunt Natafleatza!!” ..si mai incolo, dupa Nucul gros.. “Numai EU sunt Natafleatza!!..” Si se ridicara din nou spre cer, zambind misterios si zvantandu-se in lumina dintre frunze, si dincolo de ele, murmurand cu fericire infinita.. “Natafl.. Nataflea.. Natafleatzaa..”

Era Povestea Verii. Caci mai avea si Povestea Iernii, dar aceea avea altceva si era cu totul speciala.. Mai era Povestea Corcodusului Inflorit, a Primaverii.. asa cum era si Povestea Toamnei, cu Povestea Nucului Dezgolit.. Povestea verii era cea mai frumoasa, caci avea Povestea lui Natafleatza..

Cica Natafleatza era un baiat lenes care astepta sub par sa-i pice perele in gura… De fapt era un copil ca toti copii, si numai Cristinel stia asta – nu mai stia nimeni in toata lumea despre ce stia ea.. era un baietel care privea cerul albastru si soarele care se plimba printre nori, tolanit pe iarba si din cand in cand perele cadeau si el le prindea si le manca… ca doar nu era sa le lase acolo…

Incercase si ea sa se duca sub parul din Curticica de Gaini, dar acolo erau pietre si fiare, sarme si unelte (ca Gaini nu mai erau de mult) si nu avea cum sa se tranteasca sub par. Si oricum parul facea pere putine si tarzii, si era frig sa stea acolo pana ce se hotara vreo para sa pice pe jos..

Dar era Corcodusul lu’tan’Florica de peste gard cu ramurile lui bogate cazand pe acoperisul magaziei.. Ce daca nu avea voie sa se urce pe magazie..cee.. tati-tati nu se urca acolo?? Ha-haaa… nu era scara.. era gardul lu’tan’Florica.. si acolo sus era cald, fierbinte.. si daca puneai capu’ direct pe tabla smolita simteai zgrumturii fierbinti cum te patrundeau usor prin par..

De-asupra cadeau bogate valuri-valuri de crengi pline de frunze verzi si corcodusele galbene si fierbinti una-langa-alta-langa-alta…

Doar sa casti gura si sa musti tot asaa.. una-dupa-alta-dupa-alta… si sa faci ca tan’TigancaGhetzareasa care scuipa cojile de seminte pe o parte a guritei.. Doamne, cum de putea sa arunce semintele in sus, sa le prinda cu gura pe o parte si sa scuipe cojile pe partea ai’lalta.. Las’ca macar si pe jumate si tot s-o putea, si daca nu avem seminte, avem corcoduse.. si daca nu avem coji – avem samburi.. Si cum ramanea singurica acasa, tusti ca iepurasul din poveste pe magazie… cu capul sub ramuri.. si uite asa… picau corcodusele in gura lui Natafleatza !!!

…Si i se facuse in dimineata aceea asa un dor de Natafleatza… dar era duminica, si mama si tati-tati erau acasa si Cristinel nu putuse sa manance nici macar laptele cu painica, de ciuda si de pofta dupa corcoduse.. …Si murmurase asaaa.. pentru ea… pentru ziua de maine cand avea sa fie din nou Natafleatza… Natafleatza !!!… Si o prinsese mamica… Si iar ii venira lacrimile in ochi.. Si iar Ochii Negri lucira pofticiosi si nenorocosi catre poamele aurii din soare… pe tabla veche si roasa de ploi…

Scrisa de Cristiana Antonovici