Chiar zilele acestea mi-am redescoperit copilaria ca sa spun asa, prin niste cantecele invatate chiar de la gradinita la o varsta foarte frageda chiar 4-5 ani mai exact. Si mare mi-a fost uimirea cand am descoperit ca aceste lucruri imi sunt inca implementate si chiar foarte bine in minte, toate joculetele si cantecele.

Intr-adevar in fiecare dintre noi se ascunde un copil, indiferent de varsta si o vorba veche din popor spune “Esti copil pana iti mor parintii” deci chiar si asa la 50 -60 de ani tot un copil ramai, aspectul fizic se schimba dar inima tot de copil este.

De mica am fost crescuta intr-un spirit civic si invatata sa fac bine in jurul meu pentru ca, spuneau ei, “bine faci bine gasesti” si iata-ma la varsta de 20 de ani cu aceleasi concepte morale bine stabilite si bine trasate inca din copilarie.

Insa mai nou in lumea in care traim, inconjurati fiind de atata tehnologie si multe altele am ajuns la concluzia ca, unii nu mai stiu efectiv cum sa isi traiasca copilaria, nu mai stiu sa se joace si nu mai stiu a aprecia un cadou cu dragoste de la bunica ceva handmade sau ceva pur si simplu din inima, nu se mai pune deloc pret pe aceste lucruri si pe toate jocurile cu care am crescut si eu de altfel si care m-au ajutat sa imi descopar oarecum telurile in viata.

E mare pacat sincer deoarece se pierd niste lucruri valoroase zic eu, acum totul evoluand la scara larga globala chiar, intr-o lume in care crestem fara sa ne dam seama de anumite realitati de langa noi si care inca ne mai sunt la indemana. O sa fie poate prea tarziu intr-o zi cand ne vom trezi din aceasta inconstienta as numi-o eu cu regrete si poate nefacand ceea ce trebuia la timpul potrivit.

Desi nu ma pot pronunta foarte mult ca nu am o varsta inaintata inca ma bucur cu placere de toate amitirile copilariei care, au avut se pare frumusetea si amprenta locurilor si meleagurilor mele.

Asadar va doresc sa va redescoperiti copilaria si pe voi insiva in acelasi timp, bucurati-va de tot ceea ce v-a fost si vi se ofera in continuare. Plangeti-va mai putin si fiti mai multumitori, la asta mai am si eu de lucrat insa e unul din planurile pe 2010 sa fiu mai multumitoare si mai darnica cu cei din jur! J

Va multumesc pentru ca mi-ati redeschis pofta de copilarie si de sentimentul zburdalnic revenit insa pe care il pierdusem odinioara !

Angelica Delean

Si de asemenea i-as spune ca e foarte bine sa-ti faci prieteni si sa stii sa ii pastrezi.

Dana Mihaila

, voteaz-o daca iti place! 

Craciunul… cea mai frumoasa sarbatoare din tot anul! De ce? Pentru ca are un farmec deosebit, are miros de cozonac si clinchete de clopotei de la colindatori si mai ales are emotia copiilor (a nepoteilor mei) atunci cand il vad pe Mosul! Eiii… bine ar fi sa avem parte si de “dansul fulgilor de nea”, insa asta depinde doar de Cel de Sus!

Cel mai frumos Craciun incepe cu pregatirea bradutului, impodobit cu globulete de toate culorile, cu beteala si bombonele cu care sa il imbiem pe Mos a vina la noi, luminandu-I calea cu instalatia cu beculete minuscule si multicolore!

Mie imi place tare mult aceasta perioada a anului, imi place sa primesc colindatori, sa le ascult colindele, sa ii servesc cu cate o feliuta de cozonac…

Pentru mine cel mai frumos Craciun inseamna sa ii am pe toti cei dragi mie aproape, sotul, copiii si nepotii… chiar daca nu s-a intamplat acest lucru pana acum… eu sper… speranta moare ultima, nu?

Amintire scrisa de Gogosica pentru Concursul de Craciun, participa si tu!

, voteaz-o daca iti place! 

In ultimile zile vremea de afara s-a racit simtitor. Ma pregateam sa ies din cladirea facultatii, incheindu-mi geaca „pana sus” si legandu-mi fularul la gat. De cele mai multe ori nu obisnuiesc sa port manusi, pentru ca am mainile calde indiferent de temperatura.

Ciorchini de lumina si culoare impodobeau rondul de la Piata Romana. Simteam cum frigul imi patrunde prin piele, prin suflet, si o usoara amorteala imi lega incheieturile. Respirand adanc, mi-am dat seama ca miroase „a iarna”.

Pasind printre straini, imi aminteam de emotia iernilor copilariei.

De saniusul din parc, de hainele pe care le purtam, atat de multe si groase, incat abia ma puteam misca. De zapada care, in ciuda multitudinii hainelor, tot imi ajungea pana la piele. De anii in care am racit groaznic, pentru ca mancam zapada.

De bradul din sufragerie, cu miros imbatator, puternic, ca de balsam. De beteala stralucitoare, sub care ma ascundeam, uitandu-ma la „Nightmare before Christmas” in timp ce o asteptam pe mama de la serviciu, pentru a impodobi uriasul brad.

De imaginea lui Mos Craciun, intotdeauna noua, insa intotdeauna acceasi. Si dezamagirea pe care o simteam cand nu reuseam sa-l prind dupa ce imi lasa cadourile, dar nici nu-l vedeam pe fereastra, cum zboara cu sania catre alti copii.

In copilarie, iarna a avut o aura deosebita pentru fiecare din noi.

Lumina beculetelor, clopoteii, dulciurile, mirosul de coji de portocala sau zapada sclipitoare sunt cateva dintre franturile de amintiri care ne aduc melancolie in suflet. Si, desi lumea adultilor ne sufoca in masura ce ne indepartam de inocenta copilariei, aceste amintiri pastreaza vesnic un loc in mintea noastra, alaturi de aroma vinului fiert, cu scortisoara.

Si, privind pe geamul troleului cu care ma intorceam acasa, un zambet a reusit sa mi se strecoare pe chip. E iarna..

Amintire scrisa de Ioana Dorojan pentru Concursul de Craciun, participa si tu!

Nu aveam cu cine sa ma joc. Casele din jur erau pline de vaduve cu copiii plecati departe, la fel cum era si bunica mea.

Ea ma ajuta sa fiu tot ce-mi doream sa fiu.

Mi-a facut masca de Batman din vinilin si a cusut de ea baticul cu care mergea la inmormantari, drept pelerina.

A rugat un vecin sa-mi faca arc cu sageti si sabie ca sa fiu Robin Hood.

Pe bicicleta eram Ayrton Sena si mereu cadeam, ma juleam si imi rupeam coaja de la buba de zeci de ori pana ma infectam.

Am fost si pisica intr-o vara. Imi cususem un snur de pantaloni si mergeam numai in patru labe prin curte.

Rareori venea nepotica unei vecine la Breaza si ma vizita. Dar cu fetele nu puteam fi nici Batman, nici Robin Hood, nici Sena si nici Pisica. Asa ca faceam tot posibilul sa-i vad funduletul cat mai des sub pretextul ca suntem doctori si ca trebuie sa ne facem injectii cu cariocile.

Amintire scrisa de Bogdan Nicolai

]]> http://www.cherrytales.ro/eram-tot-ce-vroiam-sa-fiu/feed/ 2 http://www.cherrytales.ro/ceva-care-te-face-fericit/ http://www.cherrytales.ro/ceva-care-te-face-fericit/#comments Mon, 21 Sep 2009 15:10:06 +0000 fatacuportocale http://www.cherrytales.ro/?p=214 Zambeste tuturor
Construieste un album de familie.
Numara stelele.

Imita o persoana pe care o iubesti.
Suna-ti prietenii.

Spune-i cuiva “Mi-e dor de tine!”

Redevino… copilul de altadata.
Sari coarda.

Uita cuvantul “ranchiuna”.

Spune “DA”.
Tine-ti promisiunile.

Razi :)

Cere ajutor.

Schimba-ti pieptanatura.
Fugi…….

Canta…….

Aminteste-ti de o aniversare.

Ajuta un om sarac.
Termina un proiect.

Gandeste.

Iesi pentru a te distra.

Ofera-te voluntar.
Rasfata-te intr-o baie cu spuma.

Fa cuiva o favoare.

Asculta cantecul greierilor.
Viseaza cu ochii deschisi.

Inchide televizorul si vorbeste.

Fii amabil!
Da-ti voie sa gresesti.

Iarta.

Multumeste-i lui Dumnezeu pentru soare.
Arata-ti deschis fericirea.

Fa un cadou.

Accepta un compliment.

Priveste atent o floare.
Interzice-ti sa spui “Nu pot!” timp de o zi.

Traieste-ti clipa!

Continua o traditie a familiei.

Incepe o alta zi.

Astazi nu iti face griji!

Exerseaza curajul in lucrurile mici.
Ajuta un vecin la greu.

Mangaie un copil care sufera.

Asculta un prieten.
Priveste fotografiile vechi.

Imagineaza-ti valurile marii.

Saluta-ti primul noul vecin.
Fa pe cineva sa se simta bine-venit.

Promite cuiva ca il vei ajuta.
Aminteste-ti ca nu esti singur.

Lauda intreit o fapta buna.
Primeste in sufletul tau si in casa ta un catel de pe strada.
Hraneste-l Vorbeste-i. Pastreaza-l.
Sterge lacrimile de pe un obraz.
Cumpara-ti o ciocolata.
Imparte-o cu un pofticios.

Fii iar curios.

Cauta un lucru nou, ceva frumos, ceva interesant.
Da-te in leagan.
Citeste o poveste.
Povesteste-o unui copil.

Scrie o poezie.
Daruieste-o “jumatatii” tale.
Stai drept.

Sadeste un copac.
Multumeste-le celor de la care ai invatat.

Ambrose Bierce definește copilăria în Dicționarul Diavolului ca fiind „perioada vieţii umane, intermediară între idioţia prunciei şi nebunia tinereţii – la doi paşi de păcatele maturităţii şi la trei de regretele bătrâneţii. ”

Așadar, crede! Speră! Visează, cu ochii larg deschiși! Cu forța cu care cândva credeai că toate jucăriile din lume pot fi ale tale, dacă tu asta îți dorești. Viața e frumoasă, iar tu n-ai bariere în calea ta. Nimic nu te oprește să vezi totul roz, să atingi balonașele de săpun și ele să nu se spargă. Să întinzi mâna către stele și să simți că le atingi.

D-asta cred eu că e copilăria magică. Fiindcă ai posibilitatea să crezi orice. Să îți dorești o păpușă Barbie, să o desenezi cu creioane colorate și să fie a ta pe vecie. Să îți placă la nebunie mașinuța roșie a prietenului tău de joacă, să o modelezi din plastilină și să vă jucați împreună, fiecare cu mașinuța lui. Să îi rupi mânuța ursulețului de pluș, iar bunica să ți-o coasă la loc, fără să observi vreo diferență.

(continuarea)

- Sa nu te mai prind ca mai spui asa..

- ..Da’ceee..

- Taci, obraznicatura!..

Ochii Negri se intoarsera si lucira din nou a lacrimi.. dar se plecara iute spre barbia tremuranda, o luara la goana si murmurara din nou, cu ciuda si revolta: “Natafleatza! .. eu sunt Natafleatza!!” ..si mai incolo, dupa Nucul gros.. “Numai EU sunt Natafleatza!!..” Si se ridicara din nou spre cer, zambind misterios si zvantandu-se in lumina dintre frunze, si dincolo de ele, murmurand cu fericire infinita.. “Natafl.. Nataflea.. Natafleatzaa..”

Era Povestea Verii. Caci mai avea si Povestea Iernii, dar aceea avea altceva si era cu totul speciala.. Mai era Povestea Corcodusului Inflorit, a Primaverii.. asa cum era si Povestea Toamnei, cu Povestea Nucului Dezgolit.. Povestea verii era cea mai frumoasa, caci avea Povestea lui Natafleatza..

Cica Natafleatza era un baiat lenes care astepta sub par sa-i pice perele in gura… De fapt era un copil ca toti copii, si numai Cristinel stia asta – nu mai stia nimeni in toata lumea despre ce stia ea.. era un baietel care privea cerul albastru si soarele care se plimba printre nori, tolanit pe iarba si din cand in cand perele cadeau si el le prindea si le manca… ca doar nu era sa le lase acolo…

Incercase si ea sa se duca sub parul din Curticica de Gaini, dar acolo erau pietre si fiare, sarme si unelte (ca Gaini nu mai erau de mult) si nu avea cum sa se tranteasca sub par. Si oricum parul facea pere putine si tarzii, si era frig sa stea acolo pana ce se hotara vreo para sa pice pe jos..

Dar era Corcodusul lu’tan’Florica de peste gard cu ramurile lui bogate cazand pe acoperisul magaziei.. Ce daca nu avea voie sa se urce pe magazie..cee.. tati-tati nu se urca acolo?? Ha-haaa… nu era scara.. era gardul lu’tan’Florica.. si acolo sus era cald, fierbinte.. si daca puneai capu’ direct pe tabla smolita simteai zgrumturii fierbinti cum te patrundeau usor prin par..

De-asupra cadeau bogate valuri-valuri de crengi pline de frunze verzi si corcodusele galbene si fierbinti una-langa-alta-langa-alta…

Doar sa casti gura si sa musti tot asaa.. una-dupa-alta-dupa-alta… si sa faci ca tan’TigancaGhetzareasa care scuipa cojile de seminte pe o parte a guritei.. Doamne, cum de putea sa arunce semintele in sus, sa le prinda cu gura pe o parte si sa scuipe cojile pe partea ai’lalta.. Las’ca macar si pe jumate si tot s-o putea, si daca nu avem seminte, avem corcoduse.. si daca nu avem coji – avem samburi.. Si cum ramanea singurica acasa, tusti ca iepurasul din poveste pe magazie… cu capul sub ramuri.. si uite asa… picau corcodusele in gura lui Natafleatza !!!

…Si i se facuse in dimineata aceea asa un dor de Natafleatza… dar era duminica, si mama si tati-tati erau acasa si Cristinel nu putuse sa manance nici macar laptele cu painica, de ciuda si de pofta dupa corcoduse.. …Si murmurase asaaa.. pentru ea… pentru ziua de maine cand avea sa fie din nou Natafleatza… Natafleatza !!!… Si o prinsese mamica… Si iar ii venira lacrimile in ochi.. Si iar Ochii Negri lucira pofticiosi si nenorocosi catre poamele aurii din soare… pe tabla veche si roasa de ploi…

Scrisa de Cristiana Antonovici

Eram convinsa ca oamenii mari le stiu la fel cum le stiam eu, dar cu timpul s-a dovedit ca nu era asa..

Imi amintesc destul de putine teorii proprii din copilarie, pentru ca intre timp am devenit om mare.  Dar unele persista, au ramas proaspete, am incercat sa am grija de ele, sa nu se piarda, pe masura ce oamenii mari ma convigeau ca adevarul era altul, a trebuit sa le explic urmatoarele lucruri (iata putine dintre lucrurile in care credeam si despre care inca imi aduc aminte).

Oamenii mari vor spune ca sunt absurde si cu siguranta vor rade.. din pacate. Iata:

~ cum apar oamenii: toate fetitele din lume au in ele, inca de mici, un fel de sambure, spre deosebire de baieti, care nu au asa ceva. De asta numai ele pot sa devina mame cand cresc. Pe masura ce fetitele cresc, creste si samburele, si cand e timpul potrivit (perioada care difera de la fetita la fetita, pentru ca fiecare traieste diferit fata de celelalte, si mananca altceva) samburele se transforma intr-un copil foarte mic, extrem de mic, cat un sambure, dar e copil. In cateva luni creste, si fetita merge la doctor sa ii scoata samburele – care a devenit copil – si se transforma in mamica.

~ despre cer: cerul este mereu luminos, chiar si noaptea. numai ca noaptea, atunci cand oamenii trebuie sa doarma, cerul este acoperit de o patura bleumarin. Patura fiind extrem de veche (adica de cand e lumea), e mancata de molii, are gauri si multe sparturi. stelele sunt gaurile din patura prin care se vede lumina de dincolo. Luna este o gaura mai mare, facuta anume ca sa nu fie bezna.

~ despre Miezul Noptii: personaj care apare in lume atunci cand ceasul electronic de pe noptiera arata “0:00″.. combinatia de trei zerouri anunta faptul ca Miezul Noptii vine, fioros. el trebuie sa ii gaseasca pe oameni dormind. altfel se intampla ceva rau. [aici lipsesc informatii cu privire la acest "ceva rau".. nu am conservat decat sentimentul prevestitor de "ceva rau", si mai putin lucrul rau in sine. Asta pentru ca nici un copil nu are nevoie de explicatii suplimentare atunci cand intelege senzatia de primejdie. Numai oamenii mari au nevoie sa inventeze categorii pentru pericole.]

~ despre unghii: unghiile se rod cu dintii atunci cand cresc, pentru ca deranjeaza la joaca.

~ despre Mos Craciun: vine atunci cand uiti pentru o clipa ca el trebuie sa vina. Profita de cea mai mica neatentie a copiilor, cand ei merg pana la baie, sau cand se uita la televizor, sau cand ies pana afara sa faca oameni de zapada, sau cand mama ii duce la Oraselul Copiilor. Mos Craciun se ascunde, pentru ca nu conteaza decat faptul ca el vine, persoana lui nefiind atat de importanta in sine.

~ despre pisici: iubeam pisicile “grena” [gri adica, dupa cum am fost corectata], si le spuneam asta foarte des, si de fiecare data aveam mari emotii cand le impartaseam ceea ce simteam pentru ele.

~ despre rame si musuroaie de furnici: ramele sunt pentru joaca si pentru pescuit. sunt reci, elastice si se rup foarte greu atunci cand le intinzi. sunt comice. musuroaiele de furnici nu trebuie stricate, pentru ca acolo se ascund ouale de furnica, extrem de pretioase.

~ despre prezentul continuu: “sta si fuge”. actiune descrisa prin doua verbe antitetice, care surprind momentul initial si pe cel imediat urmator, atat cat si actiunea in sine. expresie care subliniaza dinamismul, se refera la faptul ca personajul care indeplineste actiunea este concentrat asupra a ceea ce face, “focusat”, cum s-ar zice ) e un fel de gerunziu la prezent, compus din doua verbe care sa exprime ceea ce in alte limbi au inventat deja, prezentul continuu “to be doing something”.

~ a face remoctzii: cuvint de origine mie in prezent necunoscuta.. am pierdut mare parte din semnificatiile vocabularului limbii mele inventate. Oricum, era vorba despre un joc pe care il faceam afara, cu multe betzisoare culese de prin gardul viu.

~ semnificatia pentru “costa mult” era: nu avem nevoie de asta, nu ne trebuie.

~ raspuns la intrebarea strabunicii: “cu ce sa vin eu iarna cand e zapada, de la tara pana la oras?” era: “cu gentutza”.. nu ma gandeam la “cu ce”-ul instrumental, referitor la mijloacele de transport, care contau prea putin pentru mine. zapada nu era un obstacol, ci o mare fericire.. de asta nu am inteles niciodata de ce oamenii mari se ingrijoreaza atunci cand incepe sa ninga.

~ despre copaci: ei sunt facuti ca sa incerc sa ma urc in ei.

~ despre mama: ea nu poate sta cu mine din cauza ca are un sef rau. Mi-e dor de ea, insa stiu ca atunci cand ma gandesc la ea, se gandeste si ea la mine. De asta ma gandesc foarte des la ea.

~ despre chibrituri: sunt niste obiecte fascinante, se pot face si remoctzii din ele. imi place sa stau ore in sir sa le scot din cutie, unul cate unul, sa le asez de fiecare data altfel pe covor (nu lipseste din aranjament niciodata casutza facuta din 6 chibrituri) si sa le pun la loc in cutie, unu cate unul. Si sa le scot din nou. Nu am voie sa le aprind. De fapt nici nu stiu cum se face asta. Imi place doar sa ma joc cu ele. Sunt frumoase numai atunci cand nu au fost aprinse.

Oamenii mari isi fac multe probleme. Ei nu stiu sa se bucure intr-o secunda, nu stiu sa vada cum sclipeste zapada. Nu vor sa aiba timp pentru lucrurile mici.. nu stiu sa se mai joace, nici sa mai inventeze. se imbraca toti intr-un fel de uniforma care se numeste “a fi adult”, o haina plina de banalitate.. copiii spun adesea “nu te lua dupa mine”, iar oamenii mari isi impun sa fie toti la fel…

Scrisa de Adina Huntanu

Azi dimineata cand m-am trezit am uitat cine sunt.

Am ales o sonerie enervanta pentru alarma de la telefon, ca sa fiu sigura ca sar rapid din pat. Un cantec de cocos. Numai ca aseara am uitat telefonul in geanta, si geanta pe hol.

L-am auzit sunand si m-am trezit. Nu. Am auzit un cocos cantand, undeva nu foarte departe. Cocosul vecinei din blocul de vis a vis, pe care nu s-a indurat sa-l sacrifice pentru ca mie si nepoatei ei ne era mila de el. Si il tinea legat cu o sfoara de gratiile de la bucatarie, ca sa se poata plimba printre trandafirii din gradina. Cu ochii inchisi, am simtit razele de soare care se incapataneaza sa-mi intre in camera. In camera din apartamentul bunicii, cu bibelouri si scaune tapitate. Cu goblenul cel mare reprezentand doua pasari pe o creanga de nuc agatat pe peretele de deasupra patului. Si cu peretii vopsiti in bleu. Un bleu cald care nu exista decat acolo.

Am simtit mirosul de orez cu lapte si scortisoara si am auzit-o pe bunica incercand sa innabuseasca sunetele vaselor din bucatarie. L-am auzit pe bunicul care tocmai se intorcea de la paine, tacut si atent, ca sa nu ne trezeasca pe mine si pe sora mea. Nu, nu trebuie sa ma trezesc, e prea devreme… Bunicii ii place cand dormim mult! O sa tina orezul pe aragaz, langa ochiul incins pe care prepara gemul de caise. Sa nu se raceasca.

Si asa am uitat cine sunt acum. Ca am aproape un sfert de secol, vreo doua vise indeplinite, alte cateva spulberate si un vis mare ascuns undeva in zare, suficient de departe ca sa ma pot rataci pe drum.

Dar mi-am amintit cine eram atunci, acum aproape 17 ani, cand asteptam cu nerabdare prima zi de scoala. Zi pe care bunica mi-o descria de ani de zile si pe care obisnuia sa spuna ca nu va trai sa o vada. A vazut-o, a fost acolo sa ma vada alergand de colo-colo, fericita si emotionata, cu colegii si invatatorul. Si, cel putin cu gandul, a fost langa mine timp de inca 15 prime zile de scoala. Si alte mii de zile, mai banale sau mai speciale, pe care poate ca nu le-am apreciat de-ajuns.

In momentul asta nu mai stiu cine sunt. Si ma bucur. Vreau doar sa tin minte ce fericita eram atunci.

Scrisa de Inucka