Am invatat mult din ele si se reflecta cateva sclipiri din acele povesti si acum, in comportamentul meu: harnicia Cenusaresei, bunatatea Frumoasei, ambitia Sirenei si curajul micului (viitor mare) rege Arthur. Nu stiu daca sunt cea mai harnica, buna, ambitioasa si curajoasa, insa aceste trasaturi atunci cand se manifesta parca spun ceva despre personajele de la care le-am imprumutat.

Am avut apoi televiziune prin cablu si Cartoooooooon Netwoooooork. Desenele erau complet in engleza si nu foarte violente/ stupide ca acum, asa ca ma consider norocoasa. Ma uitam mult la Tom si Jerry si un pic la Familia Jetson si la Familia Flinstone, dar putin fiindca nu ma omoram dupa ele, iar de celelalte desene, ce sa mai spun – nu-mi placea deloc de pilda Scooby Doo-Where are you – asa catel si stapan fricosi si anosti n-am mai vazut bleah

In schimb ma uitam cu maaaaare placere pe celelalte canale, cred ca TVR1 le dadea: la Sailor Moon mai ales. Eram trei prietene in bloc si fiecare era un personaj – eu Sailor Jupiter fiindca imi placea verdele, fiindca era puternica (avea fulgere) si saten-castanie draguta, Florina era Sailor Moon fiindca era blonda si mai lider de felul ei, iar Bianca Sailor Mars. Sau Mercur? Una bruneta in orice caz, parca cu ceva puteri de apa

Ma mai uitam la Cartea Cartilor, cu povesti din Biblie, la Captain Planet-Gooooo Planet! Cu puterile: pamant, aer, apa, foc si inima Si la Apa Neagra – asta imi placea in mod deosebit. Era un tip dragut care cauta niste comori, o fata sexy si un papagal. Cu pirati si batalii si simboluri Cam astea ar fi:

Sailor Moon

Cartea Cartilor

Captain Planet

Piratii apei negre

mai multe desene gasiti pe desenelecopilariei.com

Voi la ce desene va uitati?

Povestea Iasomiei

Am aflat-o pe la patru ani, după ce bunica nu izbutise să imagineze un final la Făt-Frumos Năzdrăvan. Ştiam eu, în isteţimea mea proaspătă şi trează, că ceva nu e în regulă. Femeia clipea des, uneori mai închidea şi câte un ochi,  încurcând iţele acţiunii. Nu am aflat nici acum dacă feciorul de împărat a învins toate relele care se năpustiseră asupra lui.

Însă descoperisem altceva: când m-am născut (cu două luni mai devreme) au înflorit, după mulţi ani, tufele de iasomie din faţa casei mari cu etaj, construite de bunici (nu au vrut decât să îşi vadă fericiţi cei unspreceze nepoţi. Pe câţiva din verişorii mei nu i-am mai văzut de câţiva ani). Trişasem. Am păcălit sorocul şi ritmul florilor.

În fiecare an de atunci, de ziua mea, obişnuiesc să am iasomie în camera mea. Unii zic că ar avea conotaţii tanatice. Nu îmi pasă…

Povestea macilor

Cât despre maci… Mama avea mereu în grădină petice roşii printre care, copil fiind, mă plimbam nestingherită. Uneori îmi clătinam energic braţele, făceam piruete şi îmi puneam o floare de mac în cosiţele buclate. Mă împiedicam mereu de funiile lor (,,sinucigaşe”, aşa le numeşte Dinescu) şi cădeam într-o visare dulce pe o plapumă roşie de pluş.

Urmăream uneori dansul petalelor care îmi mângâia obrazul fraged de copil. Apoi alergam la dulapul din bucătărie şi mereu îi furam  mamei punga cu mac. Îl mâncam cu linguriţa, amestecat cu zahăr vanilat. Noaptea avea 14 ore pe atunci.

De fiecare dată am avut doar cozonac cu nucă de Paşte, Crăciun, ziua tatei. Mai sărbătoream şi alţi sfinţi din calendar. Am crescut. Niciun băiat nu mi-a dat vreodată un buchet de maci. Am primit crini imperiali şi trandafiri luaţi din piaţă. Le-am dat mereu mai departe întotdeauna, chiar în acea zi. Mereu am găsit o persoană care să se bucure cu adevărat de cadoul colorat, parfumat după caz. Zâmbetul plin de seninătate mi-a confirmat asta.

Povestea rozelor

Odată i-am dat unei bătrâne din sat trei roze legate cu o fundiţă dantelată, din tiul şi paspol. Le-a luat uşor stingheră, strângându-le cu stângăcie în palma bătătorită. Mi-a spus pe un ton uşor ruşinat că nu mă va vota pentru că că i-a ordonat fiul de la oraş să voteze cu al lui conu’ Vadim. Nu a uitat să zâmbească. Un surâs cald pe care nici cei trei dinţi lipsă pe care îi avea nu l-ar fi putut umbri.

Niciodată nu am făcut politică. Sunt prea feminină să mă implic într-un teatru cu gladiatori zgomotoşi. Şi mereu tânjesc, precum un erou de basm, nu să mă lupt cu vreo Gheonoaie pentru vreo împărăţie, ci pentru a descoperi LINIŞTEA. This means the Pursuit of Happyness for me (Pentru mine, asta e căutarea / drumul spre fericire!). Sau poate chiar… fericirea însăşi!

Povestea trandafirului japonez

Când am împlinit douăzeci de ani, eram la Cluj în timpul sesiunii, la facultate. Cea mai bună prietenă de atunci (deşi mi-aş fi dorit să rămânem mereu la fel, cum ne promisesem într-o zi caldă de sweet november, după primul parţial crâncen la literatură medievală) mi-a luat un trandafir japonez în ghiveci. Era frumos, cu un frunziş persistent, de un verde crud, sănătos.

Îmi plimbam degetele pe marginea frunzuliţelor dese, zimţate şi îmi plăcea ,,gâdiliciul” acela în timp ce mai citeam câte un rând, două, din cartea de sintaxă franceză a lui madam Stela-Odette F. … De Sânziene (exact la o zi după aniversare), colega de cameră aduna într-un făraş toate petalele galbene şi bulinele kaki, insuficient ,,clorofilate”. Nu ştiu cum de s-a scuturat atât de repede… Corina se jurase că mi l-a dat din toată inima. Nici acum nu aş putea să o suspectez că m-ar fi minţit. Dar nu vreau să intru în justificări metafizice. Nu-şi au rostul.

Ştiu de la o florăreasă durdulie şi roşie în obraji ca un bujor copt la soare că există metode ,,resuscitante” şi în Ostrovul Florilor (substanţe care menţin hidratarea). Oricum, crenguţa ruptă de mine din tufa de iasomie, din curtea spitalului de pe strada Clinicilor, mă răsfăţase cu mirosul ei persistent (în care eu îmi regăsesc de fiecare dată, o parte din copilărie) mai bine de o săptămână.

Anul asta, în vară, sigur nu o să am iasomie de ziua mea. Irlandezii cred că ,,jasmine” e o floare sălbatică a cărei aromă o descoperă contra cost, în sticluţele de ulei parfumat. O să îmi imprim o imagine de pe net, poate va compensa în vreun fel lipsa. Surogat de fericire, oare? Nu îmi dau seama.

Îmi este dor uneori de tot, mai ales de poveşti. Aş vrea să o mai întreb o dată pe bunica (să mă uit atent în ochii ei pe care îi revăd când mă privesc în oglindă; însă aceştia sunt doar o copie nereuşită a originalului, încadraţi uneori de cearcăne vineţii) despre destinul lui Făt-Frumos. Ştiu că niciodată nu o să îmi mai poată răspunde, chiar dacă aş minţi-o că, numai o zi de s-ar întoarce, ar înflori iar tufa de iasomie din faţa casei, al cărei acoperiş stă să cadă. Nu cred că a supravieţuit buruienilor, lăstarii nu a mai avut cine să îi taie primăvara.

Povestea schimbarii

Azi mama a renunţat la maci. E prea multă muncă cu ei, zice ea. Mereu le cad frunzele şi petalele. Funiile, care odată îmi încurcau dansul de copil zglobiu, se agaţă ca o hidră de gardul din lemn. Reţin umezeala şi în scurt timp bârnele se umplu de carii şi putrezesc. Învăţătură de la tata, de astă dată.

În locul atât de înroşit şi de înmiresmat de odinioară creşte nestingherit un usturoi gras, pişcăcios la limbă, de care mama e foarte mândră. Cred că Năzdrăvanul a ieşit învingător din lupta cu viaţa. Aşa e sfârşitul fiecărei poveşti, nu? ,,Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.” Până şi Propp, în Morfologia basmului, confirmă asta!

Am găsit de dimineaţă în dulapul din hol, lângă sticlele de ulei de măsline extravirgin şi cafeaua adusă din Cuba de fratele lui Avril, şefa mea, o punguţă roşie, decorată cu pete proaspete de dulceaţă (sub forma a cinci creioane de colorat, de lungimi inegale).  Scrie pe ea Poppy Powder (mac). Nu m-a tentat în vreun fel. Prefer o cafea amară, sugarfree. Mereu sunt obosită, iar ochii am început să mi-i ascund în spatele unor ochelari cu rame negre,  fancy. Sigur mi-au crescut dioptriile. Noaptea cea mai lungă nu trece de cinci ore.

M-am transformat într-o cybergirl. Am o mulţime de prieteni virtuali aşezaţi într-o ordine perfectă, pe o listă. Prea multă ordine pentru dezordinea din mine. Primesc atâtea pupicuri în fiecare seară. Chiar şi îmbrăţişări. Ce păcat că sunt doar emmoticon-uri! Ba chiar m-am pricopsit şi cu un iubit virtual, de care mă despart sau mă împac în funcţie de… bătăile (trăirile) reţelei de internet. Când reţeaua e în stand-by, trece şi dragostea. Nu mai  trăiesc Primăvara Amorului, cum ar spune poeţii Văcăreşti… Nu am primit încă niciun mail de la el, cu vreun attachment file, în care să descopăr imaginea vreunei flori de mac în floare.

E deja amiază. De ce nu s-o fi trezit până acum Little Yasmin? It’s one o’clock PM. Or fi degetele fetiţei pe punguţa de mac? Şi copiii s-au schimbat. Cum să preferi dulceaţa de măceşe în locul zahărului vanilat?

Când nu mai credem că bucuria mai poate sta într-o linguriţă de mac.

Pentru CEI MARI…

Zaţ de mac pierdut în dans uitat

Du-mă tu, neputinţă, în nămolul lichefiat,

Apasă-mi fruntea de particule de praf

Şi dă-mi zăbava de a atinge cu unghia-mi încărnată pânza freatică

de apă chioară.

Scoate-mi din atriul drept al inimii mele de ceară,

Neliniştea care mă roade

Şi îmi taie în carne vie orice vis domolit de tăcere mută

până la os.

Perpeleşte-mi durerea în oaze de chin de smoală arsă,

Fă-mă să zburd pe câmpii de hrean necopt

Şi îmi roade călcâiul ahilian plin de răni

cu nesaţ.

Destupă-mi nara stângă de sânge închegat,

Plin de larve de păcat

Şi îmi scotoceşte sinusurile umplute de dor cu un cui

de puncţie.

Apucă-mi tu, neputinţă, ultimul gram de suflet rămas,

După bătaia pierdută, ţesută-n catifea de negare

Şi dă-mi o ultimă dezlegare să calc uşor, în pas de dans uitat, printre maci de zaţ

în floare.

Semnat,
Aiurel cel Bucălat

P. S. : scrisă într-o zi de martie în floare (în Irlanda înfloreau narcisele) când m-am simţit cel mai singur om de pe pământ…

Scrisa de Aura Stan

- Sa nu te mai prind ca mai spui asa..

- ..Da’ceee..

- Taci, obraznicatura!..

Ochii Negri se intoarsera si lucira din nou a lacrimi.. dar se plecara iute spre barbia tremuranda, o luara la goana si murmurara din nou, cu ciuda si revolta: “Natafleatza! .. eu sunt Natafleatza!!” ..si mai incolo, dupa Nucul gros.. “Numai EU sunt Natafleatza!!..” Si se ridicara din nou spre cer, zambind misterios si zvantandu-se in lumina dintre frunze, si dincolo de ele, murmurand cu fericire infinita.. “Natafl.. Nataflea.. Natafleatzaa..”

Era Povestea Verii. Caci mai avea si Povestea Iernii, dar aceea avea altceva si era cu totul speciala.. Mai era Povestea Corcodusului Inflorit, a Primaverii.. asa cum era si Povestea Toamnei, cu Povestea Nucului Dezgolit.. Povestea verii era cea mai frumoasa, caci avea Povestea lui Natafleatza..

Cica Natafleatza era un baiat lenes care astepta sub par sa-i pice perele in gura… De fapt era un copil ca toti copii, si numai Cristinel stia asta – nu mai stia nimeni in toata lumea despre ce stia ea.. era un baietel care privea cerul albastru si soarele care se plimba printre nori, tolanit pe iarba si din cand in cand perele cadeau si el le prindea si le manca… ca doar nu era sa le lase acolo…

Incercase si ea sa se duca sub parul din Curticica de Gaini, dar acolo erau pietre si fiare, sarme si unelte (ca Gaini nu mai erau de mult) si nu avea cum sa se tranteasca sub par. Si oricum parul facea pere putine si tarzii, si era frig sa stea acolo pana ce se hotara vreo para sa pice pe jos..

Dar era Corcodusul lu’tan’Florica de peste gard cu ramurile lui bogate cazand pe acoperisul magaziei.. Ce daca nu avea voie sa se urce pe magazie..cee.. tati-tati nu se urca acolo?? Ha-haaa… nu era scara.. era gardul lu’tan’Florica.. si acolo sus era cald, fierbinte.. si daca puneai capu’ direct pe tabla smolita simteai zgrumturii fierbinti cum te patrundeau usor prin par..

De-asupra cadeau bogate valuri-valuri de crengi pline de frunze verzi si corcodusele galbene si fierbinti una-langa-alta-langa-alta…

Doar sa casti gura si sa musti tot asaa.. una-dupa-alta-dupa-alta… si sa faci ca tan’TigancaGhetzareasa care scuipa cojile de seminte pe o parte a guritei.. Doamne, cum de putea sa arunce semintele in sus, sa le prinda cu gura pe o parte si sa scuipe cojile pe partea ai’lalta.. Las’ca macar si pe jumate si tot s-o putea, si daca nu avem seminte, avem corcoduse.. si daca nu avem coji – avem samburi.. Si cum ramanea singurica acasa, tusti ca iepurasul din poveste pe magazie… cu capul sub ramuri.. si uite asa… picau corcodusele in gura lui Natafleatza !!!

…Si i se facuse in dimineata aceea asa un dor de Natafleatza… dar era duminica, si mama si tati-tati erau acasa si Cristinel nu putuse sa manance nici macar laptele cu painica, de ciuda si de pofta dupa corcoduse.. …Si murmurase asaaa.. pentru ea… pentru ziua de maine cand avea sa fie din nou Natafleatza… Natafleatza !!!… Si o prinsese mamica… Si iar ii venira lacrimile in ochi.. Si iar Ochii Negri lucira pofticiosi si nenorocosi catre poamele aurii din soare… pe tabla veche si roasa de ploi…

Scrisa de Cristiana Antonovici

Continuare din amintirea Clasa a-ntaia primara

Într-o zi am fost la teatrul de păpuşi, cu şcoala. Bunicul meu mi-a dat nişte bani, două bancnote (nu ţin minte ce valoare aveau). Pe drum m-am oprit la un chioşc şi mi-am luat cu o bancnotă o gumă de mestecat, iar cu cealaltă un balon, pe care nici n-am reuşit să-l umflu.  Acasă, când am fost întrebat ce-am făcut cu banii, am răspuns foarte senin şi le-am arătat balonul.

„Şi unde-i restul?”, a venit întrebarea firească. „Care rest?”, am întrebat eu, şi mai firesc. Bineinţeles, guma şi balonul făceau mult mult mult mai puţin decât am dat eu, dar nu-mi povestise nimeni cum stă treaba cu restul la cumpărături. Aia a fost prima şi ultima oară când mi-a dat bunicul bani. În afară de monezile pe care le câştigam când îl băteam la remi.

Asta îmi aduce aminte de cum strângeam eu monezi când eram şi mai mic. De fiecare dată când îi pupam pe mama şi pe tata dimineaţa, înainte să plece la serviciu, şi seara, când se întorceau, primeam câte o monedă, pe care o băgam repede în puşculiţă. Şi prinsesem obiceiul ăsta, că-i pupam şi pe musafiri şi pe urmă stăteam cu mâna întinsă, aşteptând moneda cuvenită. Şi într-o zi mama a cumpărat pâine cu măruntul din puşculiţa mea şi am fost foarte mândru de asta, nu ştiu exact de ce.

Scrisoarea pentru desene animate

La şcoală, care era la cinci minute de blocul bunicilor, aveam ore de la şapte jumate dimineaţa. De la şapte erau nişte desene animate la televizor. Eu mă trezeam înainte, mâncam, mă uitam la desene şi imediat după plecam la şcoală. Totul a fost bine şi frumos până când cei de la televiziunea română au schimbat grila de programe şi au pus desenele animate de la şapte şi un sfert.

Eram tare mâhnit că nu apucam să le văd, şi am întrebat-o pe bunica ce-i de făcut. Ea mi-a zis să le scriu o scrisoare. Aşa că am scris într-o dimineaţă pe o hârtie: „Vă rog să daţi desenele animate de la 7:00 dimineaţa, cum erau înainte, pentru că eu trebuie să plec la şcoală la 7:25 şi nu pot să le vad. Mulţumesc din inimă. Cristi”, am băgat-o într-un plic pe care l-am furat de unde ştiam eu că se ţin plicurile în casă, am lipit plicul cu lipici şi am scris pe el „pentru televiziunea română”.

După ce am ieşit de la şcoală, m-am dus în piaţă, acolo unde ştiam eu că văzusem o dată poşta. Am găsit-o, am pus plicul în cutia de scrisori şi m-am îndreptat spre casă, cu zâmbetul pe buze, unde nici nu încape îndoială că am fost certat rău pentru că întârziasem aşa mult.

Coroniţa de flori

După primul trimestru, părinţii mei m-au luat înapoi acasă şi m-au înscris la o şcoală de lângă noi. Dar de aici nu-mi aduc aminte mai nimic, doar că am absolvit clasa a-ntâia primară cu premiul întâi cu coroniţă. Un copil cu un zambet mare şi flori în păr.

Scrisa de Cristi Cotarcea

Amintirea nu se scrie pe o foaie de hartie

Ci pe-o inima curata ca sa nu fie uitata
Recreatia mare, M. Santimbreanu

Am umplut multe oracole si caiete de amintiri cu aceste versuri, neintelegand cu adevarat intelesul lor.

Abia acum, dupa ce am terminat scoala imi dau seama cat de importante sunt amintirile. Doar cu ele ramanem pe mai departe. Nu o sa mai mergem in 15 septembrie la scoala pentru ca incepe INCA un an scolar, o sa mergem doar in 1 octombrie la facultate pentru ca incepe INCA un an de facultate…al doilea din viata mea.

Nu cred ca copilul de acum 10 ani s-ar fi gandit vreodata ca voi fi la facultatea de Comunicare si Relatii Publice. Doar eu vroiam sa ma fac “pictoreata”. Ce pot sa spun… art runs in the family, ca doar nu degeaba mama si sora ei au facut liceul de muzica si verisoara mea e balerina. Pasiunea pentru arta si pentru tot ce este frumos nu s-a stins atunci, doar am facut 10 ani de pian si acum ma preocupa foarte mult fotografia. Si cum fotografia are darul de a imortaliza momente din viata, la fel fac si amintirile…

Cateva amintiri fugare

Daca stau bine sa ma gandesc, prima amintitre care imi vine acum in minte este din ziua in care am fost prima data la gradinita, inaite de a ma inscrie. Totul a fost asa de frumos, incat am vrut sa mai raman si dupa ce mama a terminat de discutat cu directoarea. Nu stiam eu ca dupa ce noi am plecat, copiii aceia dormeau – lucru care mie nu-mi placea deloc. sic!

Una din cele mai dragi amintiri ale mele, este cea cand a venit Bunicu dupa mine la gradinita. Atunci am plecat prima data de la gradinita cu microbuzul. Asa cum mi-l aduc eu aminte, era un om foarte bun si l-am iubit foarte tare, chiar daca a murit cand eu eram in clasa I. De fiecare data cand vad poze cu el, ma bucur si imi aduc aminte de el si de copilaria pe care in mare parte am petrecut-o in casa bunicilor la Medias.

Nu o sa uit niciodata cum ne urcam cu Vladi pe gard si dadeam cu apa dupa cocos. Sau cum faceam sandwichuri si cafea din apa cu nisip pe care mai apoi i le vindeam la buni. Si chiar primeam bani pe ele. Sau cand faceam “papleasca” cu Adi, vecinul si cum se plangea el la mama lui ca mami si cu buni sunt foarte rele ca imi cumpara numai papusi si nu am nici o masinuta.
Desi, masinutele si pistoalele au urmat mai tarziu.

Si cand nu eram la Medias, eram la bunicii de la Cluj. Aici era si mai bine pentru ca eram cu Laura, verisoara mea. Mergeam cu buni in parcul mare si ne dadeam pe hinta, sau ne facea cort pe balcon si ne jucam acolo cu papusile Barbie. Alte amintiri sunt legate de bunicul de la Cluj Mosu’ la care noi ii furam telecomanda si ii schimbam canalele din hol, lasand-ul nedumerit ce se intampla cu televizorul.

Desene animate

Ca tot veni vorba de televizor, nu pot sa nu ma gandesc cu drag la desenele animate care erau atunci pe Cartoon Network si in engleza, nu ca acum in romana: Captain Planet, Plastic Man, Yoggi Bear, The Jetsons, Wacky Racers, Dastardley and Mutley, Road Runner si multe altele. Noroc cu Boomerang TV ca ne mai aduce aminte de vremurile acelea prin desenele pe care le difuzeaza.

La Somesul Rece cand mergeam cu buni si cu sora ei, ne jucam cu arcuri si sageti facute de tata din lemn de alun sau de soc. Iar mai tarziu ne jucam de-a Sailor Moon sau de-a Quo Vadis despre care ne povestea o prietena de-a noastra.

Carti ale copilariei

Si cartile pe care le citeam in copilarie. De la aventurile pe mare a lui Jules Verne (pe care nu l-am prea agreat, dar trebuia citit pt romana), la expeditiile prin pesteri ale Ciresarilor, la aventurile lui Nica la Humulesti, Casa Bunicilor a lui Teodoreanu si pana la povestioarele lui Mircea Santimbreanu din Recreatia Mare sau cartile de la Deutsche Bibliothek, imi aduc cu drag aminte de toate aceste povesti pentru ca odata cu ele imi aduc aminte de copilarie.

Si fiind vorba de carti, este o carte care imi aduce aminte cel mai mult de plecarea mea de la Medias si de momentul cand ne-am mutat la Cluj, si anume cartea pe care am “scris-o” eu si care cu toate ca acum mi se pare o copilarie, atunci a fost o parte importanta din viata mea. Imi aduc aminte si acum cat de mandru a fsot tata de mine… atat de mandru incat pastreaza si astazi paginile acelea scrise de un copil de 10 ani.

Cu toate ca au trecut 10 de atunci, amintirile le pastrez cu sfintenie in particica aceea de suflet destinata tuturor lucrurilor frumoase care mi s-au intamplat si care mi se intampla. Si cu toate ca au trecut 10 ani, nu am uitat de copilul din mine pe care unii il descopera cate un pic si azi.

Scrisa de Raluca

Uneori, mainile curate de dinainte de culcare eu le gaseam a-mi fi un pic straine. Ala cu mainile curate nu eram eu; eu eram, pe rand, atacant suparacios, portar plictisit, pomanagiu enervant, ultimul venit, lasat pe margine. Indiferent de rolul jucat, eu eram mereu acolo, murdar si fericit, 8 ore pe zi, ingrijindu-ma constiincios de radacinile existentei mele.

Terenul din copilarie era singurul loc unde un baiat avea sansa de a invata urmatoarele chestiuni importante

Sunt 5 la numar, si orice tanar care citeste aceste randuri, cu o copilarie decenta la activ, le cunoaste mai mult ca sigur. Pentru restul cititorilor (fete, amatori de ping-pong, experti in fifa 2008), cascati ochii pentru cand o sa aveti copii!

1. Nicio julitura, indiferent de adancimea, suprafata, sau locul producerii ei, nu este indeajuns de grava ca sa-ti lasi echipa in inferioritate numerica pentru mai mult 40 de secunde.

2. Nu conteaza cat de intuneric s-a facut; daca scorul este egal, se joaca in continuare! Mancarea poate fi reincalzita!

3. Pe teren ai voie sa scuipi ca un badaran needucat; este chiar indicat sa o faci cum trebuie.

4. Injura! Varsta celui care adreseaza sau incaseaza o sudalma bine articulata este o variabila numai buna de ignorat atunci cand se rateaza singur cu portarul.

5. Apa se bea numai de la frigider, dupa minim 3 ore de joc, cand corpul luceste de transpiratie, iar plamanii infierbantati nu au niciun cuvant de spus.

Cam astea ar fi.

Scrisa de Codru

Povestea regelui Arthur si a Sabiei din piatra. Totul incepea cu Merlin si cu bufnita lui morocanoasa si extrem de ironica. Cu Londra unei epoci intunecate, fara stapan, fiindca se spunea ca numai cel care va reusi sa scoata sabia din piatra este destinat sa fie rege si nimeni nu reusise pana atunci.

Asa ca la ce s-au gandit totusi oamenii, dupa atata vreme de haos, sa aleaga regele in urma unui turnir. Avem si un baietel, pe care il asteapta Merlin, vrajitorul intelept. Stiu ca Merlin vroia sa ii faca educatie. Il invata sa citeasca, sa scrie, ii dezvolta calitatile de luptator transformandu-l in peste. Au atunci o aventura delicioasa in apa, fugariti fiind de o stiuca. Apoi il transforma intr-o veverita cand baiatul va fi fugarit de o veveritica draguta foc care se indragostise de el

Niste momente geniale, dulci si pline de intelesuri. Un dialog foarte amuzant si ironic, plin de invataturi. Povestea continua cu faptul ca baiatului, care este ajutor la turnir, i se cere, de catre seniorul pe care il asista, sabia, pe care el insa o uitase la castel. Asa ca se intoarce in fuga sa o aduca, insa nu mai e timp, cand gaseste totusi alta sabie, intr-o piatra. Temator si intimidat incearca sa o ia, cu sentimentul ca o fura, nestiind ca este chiar Sabia din Piatra.

O lumina cade pe el cand o trage afara, insa nu isi da seama ca ar fi ceva neobisnuit si o duce stapanului sau. Acesta cand o vede o recunoaste imediat, anunta toata lumea si baietelul devine noul rege. Regele Arthur ce va avea mai apoi ideea unei mese rotunde pentru cavalerii sai

Secventele din povestea asta animata frumoasa imi revin in memorie amestecate, colorate si pline de senzatii familiare. Plus ca mi s-a facut tare dor de ele. Cred ca o sa fac cumva sa le vad din nou. Si apoi din nou, si din nou Simt ca ma definesc intr-un fel

Mai multe informatii despre desenele acestea animate semnate Disney aici

Scrisa de Gia