Amintire scrisa pentru Concursul de Craciun, voteaz-o daca iti place!

Povestea mea, ca toate poveştile dealtfel, începe cu a fost odată demult, pe când aveam cam 5 ani şi credeam în tot ce mi se spunea…

Crescut la bunicii de la Dorobanţi, un sat mic din Judeţul Botoşani, am avut de mic o apropiere de pământ şi de basm care mi-a marcat creşterea… Bunicu Petru mă îmbălsăma în fiecare seară cu legende istorice iar bunică-mea Rozica avea grijă de buna mea purtare cu cele orătănii ale curţii şi cu responsabilităţile adiacente…

Eram aproape de Crăciun, iar eu mă apropiam cu paşi repezi de prima mea ieşire în sat ca şi căluţ… Colindatul era prea puţin antrenant ca să mă preocupe… ştiam câteva colinde, ştiam că voi fi dus ca maimuţa pe la rude şi mă voi reproduce de câte ori va dori audienţa, că mă vor trage de obrăjori mirându-se de fiecare dată de cât de drăgălaş sunt şi ştiam că trebuie să mă feresc de pupatul tantii Aglaia care pupa pe gură… de unde i-o fi venit ideea că trebuia să mă pupe pe gură???…

Pe când anul nou aducea cu el pregătitul costumaţiei de căluţ şi a versurilor şi mai ales presupunea mersul în bandă !!! Poate nu ştiţi, dar banda era ceva… dorit de cei mici şi mucoşi ca mine-n vremea respectivă… În sfârşit mergeam şi eu cu vărul Ovidiu, Dănuţ şi Filu care erau cu cel puţin 4 ani mai mari decât mine… Ei aveau roluri serioase… Erau fie capră, fie căprar, fie babă – baba asta era un rol mult deosebit de restul… era baba care speria şi care mergea prin casele oamenilor şi lua de pe mese ce ne-ar fi plăcut la toţi… Urma să fi colindat până noaptea târziu casele oamenilor şi mergeam prin două sate până ajungeam după miezul nopţii să băgăm şi sorcova pe fir…

Dar s-o luăm cu începutul… Mai întâi şi-ntâi de toate trebuia să-mi fac rost de căluţ… chestie destul de complicată atunci când ai 5 ani şi toţi căluţii erau prea mari pentru mine… Am fost cu bunicu prin sat să găsim căluţul care mi-ar fi făcut pe plac… Am găsit ceva şi avea culmea şi tobele ataşate… da da… ca să fii căluţ ai nevoie de două tobe potrivite pe măsura ta… una în faţă în care se prinde gâtul căluţului şi una în spate în care se înfige coada… ambele fiind prinse cu sfoară, elastic sau ce găseai astfel încât să-ţi stea bine în joc, să nu se desprindă sau să se lase mai jos…

Aşadar la nea Ion a mătuşii Maria Furnicuţa am găsit şi căluţul… Arăta foarte ciudat dar bunicu îmi promisese că-l va retuşa şi-l va face mândru, aşa cum se cuvenea Budulii taichii – aşa mă alinta şi-mi spunea mereu că eu trebuie să cresc mare şi să învăţ la şcoale înalte… aşa a şi fost, Cibernetica are 7 etaje şi e cea mai înaltă facultate dacă nu mă înşel…. Cum structura îmi era pregătită şi capul de căluţ era pe mâini bune, mai trebuia rezolvată treaba cu coada şi cu îmbrăcămintea care era menită să acopere tobăraia şi să lase la suprafaţă doar capul şi coada…

Coada s-a rezovlat uşor cu ajutorul cozilor cailor bunicului cu nume din epocă… Bobby şi Pam iar de îmbrăcăminte bunica s-a îndurat cu un cearşaf mai vechi… care cearşaf nu putea fi pur şi simplu ci musai sub un drapel roşu comunist cu secera şi ciocanul – luat de la grădiniţa unde era femeie de serviciu o cumnată de-a bunicului… Cum toate treburile astea au durat cam o săptămână, am avut şi timp berechet să-nvăţ cuvintele ce trebuiau spuse şi joaca de căluţ, care nu era ceva mai complicat decât o ţopăială ritmată după cuvinte…

Tare important mi se părea să ştiu tot ce trebuia să fac şi să spun…

Râdeau de se prăpădeau bunicii seara când făceam repetiţii … bunica lăsa lucratul la covor (toate iernile era prezent în casa de la deal – camera în care dormeam - războiul care urma să producă covorul mult chibzuit de bunica : erau dezbateri serioase înaintea unui covor pentru model, pentru aşezarea lui pe hârtie, etc… era şi timp berechet…) şi bunicul lăsa borcanul de lapte acru luat proaspăt de pe sobă astfel încât amândoi asistau la spectacolul dintre cele două paturi reşedinţă ale bunicilor…

Îmi mai dădeau sfaturi şi rotunjorul de mine abia aştepta să le şi pună în practică, ceea ce aducea şi mai mult haz spectatorilor mei dragi şi iubitori…

Cum Crăciunul se scursese destul de repejor şi brăduţul de 30 de centimetri nu permitea multor cadouri să-l înconjoare, anul nou era aşteptat mai mult decât orice… Cred că de pe la 11:00 m-am îmbrăcat în căluţ şi chiar dacă era complet inconfortabil, eram pregătit!!! Bunica m-a luat de mână şi m-a dus de m-a pus să prestez la vecinii rude… mai întâi la nenea Mitruţă şi apoi la nenea Vasile şi badea Ghiţă, ajungând şi la vecinii de peste drum, la nenea Ghiţă Timofte care chiar dacă era adventist nu refuza spectacolul …

Pe la 3-4 după-amiaza au venit şi restul băitanilor din bandă şi ne-am pus la punct rolurile. Era clar că baba va conduce banda şi că Filu şi Ovidiu urmau să-şi împară roul de capră şi căprar… la o casă unu… la următoarea casă celălalt… S-au mai împărţit şi celelalte roluri şi Dănuţ a fost baba şi nu mai ştiu care văr, cred că Ionuţ, a fost soldatul care se certa cu baba şi în final… binele învingea… Capra era de mare angajament… îmi amintesc de paiele care erau prinse cu sârmă de un covor din cordele şi de cât de transpirat ieşeau căprarii de sub…

Mi se părea nedrept să primesc mai puţini bani din cât primeam toţi şi chiar dacă verii mei munceau mai mult, instituţia comunismului funcţiona… la mintea copilului ce să zic…  Cazurile fericite erau cele în care gazdele erau intre cei care mă ştiau şi aveam avantajul celui de 5 ani, cel mai mic dintre căluţi şi cel mai drăgălaş… astfel încât acolo primeam extra, chestie care mi se părea foarte în regulă, corectă chiar!!!

După o vreme, după ce m-am plictisit de dat în spectacol, singura motivaţie a rămas banii!!! Frigul de-afară pălea în faţa averii pe care-o aveam în faţă… îmi imaginam o seară plină în parcul din Botoşani în care să mă dau în căluţi şi în balerină şi să-mi cumpăr vată pe băţ şi mai ales să-mi cumpăr mănuşi… cred că aveam ceva cu mănuşile… aş fi fost în stare să-mi fi cumpărat zeci de perechi…

După miezul nopţii am sfârşit cu toţii acasă la bunici unde am împărţit prada… Câştigul ne mulţumea pe toţi, ca-ntr-un film cu happy end…

Şi cam aşa a trecut anul nou… cu aşteptări şi bucurii mari … cu dat în spectacol şi oboseală şi frig… cu “Să trăiţi să înfloriţi şi la anu să mierliţi…” celor care ne dădeau câte 25 de bani de om… ştiu… ce răutăcioşi pot fi copiii… da… aşa e… eram obraznici dar ne ascundeam după glasurile cele multe… care făceau să se audă până la urmă “Să trăiţi să înfloriţi ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir” …

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea de iarnă… atât cât mi-am amintit

şi eu …Îmi pare rău că nu am mai găsit poza în care-am fost prins în plină reprezentaţie şi nici căluţul nu l-am mai găsit în podul bunicilor… însă-mi pare grozav de bine că am o amintire aşa frumoasă legată de o iarnă frumoasă din copilăria mea…

Amintire scrisa de Tiberiu Pintilei pentru Concursul de Craciun, participa si tu!

Tags: Joc si Joaca // 3 Comments »