“Când am citit pe site-ul editurii Vellant că “Basmele de pretutindeni” se adresează unor “copii cu gusturi cosmopolite”, m-au trecut fiori pe şira spinării. Nu înţeleg cum arată un “copil cu gusturi cosmopolite” – e o specie pe care nu o cunosc – din câte ştiu eu, puiul de camerunez se joacă cu puiul de finlandez nu în numele frăţiei între popoare, nici a multiculturalismului, ci pentru că sunt amândoi pui de om.

În plus, am oroare de poveştile „adaptate” gustului vremurilor – în acest caz, fireşte, vremuri “cosmopolite”, consumiste, marketizate. Mi se face greaţă când mi se dă de înţeles că Feţii-Frumoşi, pentru a fi plăcuţi de copii, ar trebui să aibă nu un cal, ci vreo 250, împachetaţi macho într-o capotă de BMW.

Sau că Ilenele Cosânzene sunt demodate dacă nu se îmbracă de la Prada şi dacă nu se dau pe faţă cu l’Oréal-pentru-că-merit. Orice, dar nu vreau să văd în câţiva ani kinderi care habar n-au de salăţile din grădina ursului, dar sunt siguri că fiica cea mică a împăratului a fost cucerită de un inel cu Swarovsky.

Basmele sunt frumoase (şi) pentru că sunt vechi. Precum vinul sau oamenii, precum cărţile sau lada de zestre. Şi vechi fiind, sunt atât de grele de mister, încât orice ajustare după canoanele şi capriciile moderne te duce cu gândul la o tentativă de viol.

Dar, destul cu teoria – spre norocul meu, formula neîndemânatică de mai sus e cel mai mare defect al cărţii acesteia. Malachy Doyle, chiar dacă nu străluceşte prin talentul de a repovesti (a repovesti înseamnă în acest caz a te lua la trântă cu secolele, dacă nu mileniile, în care povestea a fost rafinată; treabă, să recunoaştem, deloc uşoară), pare a avea o eleganţă şi un simţ al măsurii care fac ca lectura să curgă firesc, cât să-ţi dea răgaz de gândit şi chef de a citi mai departe toate cele douăsprezece basme (care, în treacăt fie spus, nu sunt chiar “de pretutindeni”, dat fiind că cinci dintre ele sunt germane).

Însă argumentul forte pentru orice părinte care nu vrea să-şi îngraşe odrasla cu pixeli şi cu reclame sunt desenele Nicolettei Ceccoli. Pur şi simplu priveşti şi nu te saturi. Paginile sunt o inocenţă colorată. Chiar şi cea în care dragonul roşu, imens, cu privire sticloasă, ameninţă să-l înghită pe Kwang-Su din povestea chinezească. Nimic violent, nimic vulgar, nimic provocator, nimic “modern”.

Personaje simpatice cu siluete naive şi expresii mirate, cu mâini mici şi nasuri mari; cele pozitive – cu bujori în obrăjori, cele negative – aşa cum trebuie, un pic ironizate, printr-o strâmbătură hazlie sau câte o meteahnă trupească” (continuarea pe bookblog.ro)

Silviu Man

Tags: Povesti sau Basme // Add Comment »