Prietenia, din liceu si pana astazi
În perioada liceului, viaţa mea socială atinsese apogeul. Nu numai că aveam peste o duzină de prieteni, dar prietenii ăştia se înmulţeau precum bacteriile, prin diviziune directă. Prietenul prietenului devenea, automat, prietenul tău.
În anii 90 a început împărţirea adolescenţilor în grupuri, pe bază de muzică şi lideri de opinie. Apăruseră, deja, depeşiştii, rocării şi repării.
Aşa era împărţită lumea adolescenţilor din liceul C.A. Rosetti, în 1993. Practic, ca proaspăt ieşit din băncile şcolii generale, aveai de făcut două alegeri vitale: la ce liceu vrei să dai şi ce muzică îţi alegi. Eu am ales Rosetti pentru că îmi plăcea biologia şi rock-ul pentru că aveam senzaţia că asta aduce după sine o oarecare libertate. Însă, la fel ca la examenul de admitere, nu era suficient să te declari rocker. Statutul trebuia validat de un lider din clasele mai mari.
Eu am fost „admis” târziu, printr-a zecea, după ce picasem de vreo două ori. Verdictul îl dădea Capră, prietenul lui Satan, un fel de Suzana Gâdea al grupului de rockeri. Dacă te accepta şi era mulţumit, aveai şansa unei deschideri către experienţa rockerilor bătrâni, unii dintre ei având peste 18 ani, vârstă considerată de noi, bobocii, drept matusalemică.
O parte din ei au devenit prietenii mei, pentru că erau rockeri şi pentru că erau, la rândul lor, prieteni cu Capră. Barierele geografice fiind dărâmate, am ajuns, fără să vreau, să am prieteni în aproape tot Bucureştiul. În ultima parte a liceului umblam pe străzi mai abitir decât poştaşul, pentru că ştiam că ochii care nu se văd, se uită. Din Floreasca în Romană, din Romană în Unirii, până în Tineretului cu Polivalenta pe care o simţeam ca pe un templu, datorită galelor Tele 7 ABC care ne uneau acolo întru muzică şi alcool.
Toate găştile astea de prieteni s-au evaporat treptat, ca bulele dintr-un ibric clocotind. Fiecare s-a dus pe drumul lui şi puţini am mai rămas să ne întâlnim şi să ne aducem aminte. Iar ăştia care ne mai întâlnim, uneori ne întrebăm, dezamăgiţi, „ce mm e prietenia”.
Şi mă întreb în continuare dacă prietenia mai poate exista
Dacă mai poate exista în forma aia pură, pe care o ştim din cărţi. Cu oameni care sunt gata să sară în foc, care vin la 4 dimineaţa să te culeagă de pe câmpii şi care îşi iau de la gură să te ajute. Mă uit la maică-mea, prietena ei cea mai bună e o fostă colegă de liceu. Mi-e şi frică să mă gândesc de câţi ani sunt prietene şi cum de nu s-au plictisit de atâta timp să se vadă şi să se poarte de fiecare dată ca două şcolăriţe, turuind vesele şi ţinându-se de mână.
Mă uit la ăştia mari, de s-au dus şi se tot duc. Ştefan, Jean, Gheorghe. Mai ieri, Fănuş. Din ce povesteau, din ce îmi aduc aminte că povesteau, prietenia lor era alta decât cea pe care o trăiesc eu astăzi. Comunicarea era altfel şi timpul, parcă, mai mult. Deschiderea şi uşurinţa comunicării au ucis conceptul. Oare ei cum simt trecerea timpului? Cei care au terminat liceul Rosetti cu 20 de ani înaintea mea şi care au simţit nu doar că trebuie să rămână prieteni, dar că trebuie şi să întreţină un site pentru ca toată lumea să afle despre tinereţea şi despre lumea lor? Trebuie să ascultaţi asta (înregistrare din 1975).
Am aproape o mie de prieteni pe facebook, unii foşti colegi, alţii personalităţi din domeniul meu, alţii… nu ştiu, nu îi cunosc. Din câte îmi dau seama, o parte sunt oameni faini, pe care mi-ar plăcea să îi ştiu şi să îi întâlnesc faţă în faţă. Dar când să mai fac şi asta? Probabil, numărul prietenilor e limitat de timp. Cu cât trec anii, cu atât e mai greu să îţi faci alţii.
Eu de abia reuşesc să ies la o cafea cu ăştia doi-trei care mai sunt pe lângă mine, şi aia din an în paşte. Mi-aduc aminte că am citit, demult, o proză scrisă de Eugene Ionesco, Însinguratul se numea. Câteodată mă regăsesc în personajul ăla, cu tot internetul şi mobilul şi emailul din lumea asta.
-ro.png)
