Eu l-as invata pe copilasul meu cat de important este sa citesti, caci e foarte important sa ai o parere, sa ai ceva de spus,si doar citind si uitandu-te bine in jurul tau vei putea face asta.
Si de asemenea i-as spune ca e foarte bine sa-ti faci prieteni si sa stii sa ii pastrezi.
Dana Mihaila
Pentru mine copilaria e perioada pe care as da orice sa o pot trai in continuu, pentru ca cel putin in ultimii 10 ani nu am trait nimic care sa egaleze fericirea din acele zile.
Nu am fost un copil neascultator, si nici nazbatii nu prea faceam, dar prima mea amintire este undeva pe la varsta de 3 ani si un pic, cand m-am hotarat eu sa plec de acasa.
In mod normal verile le petreceam la bunici la tara, iar parintii veneau doar in week-end sa ma vada. Era sfarsitul verii, inceputul lui septembrie si tocmai ce se culesese porumbul, asa ca toti erau ocupati si nimeni nu imi dadea atentie, asa ca m-am hotarat sa ma duc la Buzau, la mine acasa, unde puteam sa jur ca mama si tata n-ar face altceva decat sa se joace cu mine toata ziua.
Mi-am luat rochita mea preferata, mi-am pus intr-o sacosica mica pasta si periuta de dinti si sapunul, le-am spus “Pa!” tuturor din curte si cand m-au intrebat unde plec am zis ca “La Buzau” si am iesit pe poarta. Stiam sa ajung la statia de autobuz, desi era cam mult de mers, pentru ca bunica mergea des cu mine cand plecau ai mei, ca sa stam mai mult impreuna. Planul il facusem: luam autobuzul, coboram la “Scaune frumoase” (o cofetarie in Buzau, al carei nume tot nu-l cunosc, pentru ca intre timp s-a desfiintat, dar mie imi placea sa ii spun asa) iar dupa aceea intrebam oamenii cum ajung la mine acasa.
Din pacate, sau din fericire, nu am reusit sa ma urc in autobuz pentru ca la nici 50 de metri de statie ma intreaba o babuta ce fac singura pe drum si cand mi-a auzit raspunsul n-a fost prea increzatoare ca parintii si bunicii aveau atata incredere in mine incat sa ma lase sa calatoresc singura, asa ca m-a dus inapoi la bunica, si aventura mea a luat sfarsit.
Abia ani dupa mi-au povestit cat de ingrijorati au fost cand au vazut ca am plecat pe bune, pentru ca in spatele casei e o padure destul de mare si urma sa se insereze, si nu as fi fost prea usor de gasit.
Luciana Codreanu
Ma numesc Rodica Puscasu si am o minunata fetita de 3 ani, a carei imaginatie depaseste orice limita. Cu toate acestea, va voi impartasi una dintre amintirile mele, o intamplare petrecuta in copilaria mea, in timpul regimului comunist.
Parintii mei nu aveau posibilitati mari, aveam doar strictul necesar, nu ne permiteam mai multe…doar ca NU vazusem portocale pana la varsta de 7 ani…atunci cand, un unchi care venise de la rusi, ne-a adus un kilogram de portocale. Nu stiam cum se mananca portocalele, asa ca, in timp ce parintii mei isi intretineau oaspetele, eu m-am asezat strategic sub masa si, la sugestia fratelui mai mic, mi-am bagat portocala intreaga in gura (cu tot cu coaja).
Era destul de mare, insa m-am chinuit pana cand am reusit…m-am bucurat…apoi am realizat ca aveam o problema: nu mai puteam sa o scot… iar in casa, mama servea invitatii cu cozonac si tuica, nu era momentul ca eu sa ies de sub masa cu portocala intreaga in gura si sa ii fac de rusine… asa ca o ora mi-a luat sa scap de acel chin. Ma dureau maxilare groaznic.
Dar am invatat ca, atunci cand te intalnesti cu ceva nou, trebuie sa cercetezi, sa intrebi… nu sa te avanti de unul singur.
Acum, fetita mea, Alexandra, are deja 3 ani si isi desface singura portocalele. Un singur lucru am invatat-o: sa nu rada niciodata de copiii sarmani.
Rodica Puscasu
-ro.png)
