La gradinita -partea I-
Nedormirea somnului de dupa masa
Regula numarul unu si singura care se aplica in cazul somnului de dupa-amiaza: copiilor nu le place sa doarma dupa-amiaza. M-am facut inteleasa? Copiilor NU LE PLACE sa doarma dupa-amiaza. Nu a crescut niciun copil cu un centimetru per dupa-amiaza pierduta de joaca. Nici macar jucatorilor de baschet nu le placea sa doarma dupa-amiaza. E clar ca se creste din altceva.
Cand am implinit trei ani si trei luni am mers la gradinita. Atunci a inceput pentru mine conspiratia somnului de dupa-amiaza. Dupa cateva zile in care m-am rasucit, am oftat, pufait, trezit alti gradinitisti din paturile invecinate si ascultat conversatiile stimabilelor tovarase educatoare din care nu intelegeam prea multe, am hotarat ca aceasta activitate este o pierdere de vreme. Rectific: o pierdere de joaca.
Am hotarat unilateral ca se impun masuri curajoase: rebeliune si evadare.
Dar mai intai un tablou. Spatiul in care dormeam era spatiul de joaca din timpul zilei, transformat in dormitor (chinuitor) ad-hoc prin instalarea unor paturi albastre, cu cadru pliabil din aluminiu. Se nasteau astfel trei siruri de paturi, cate unul pe fiecare perete lung al incaperii si un altul la mijloc, intre cele doua. Sa zicem ca soarta mi-a fost prielnica: sirul pe care dormeam eu se invecina la unul din capete cu o masa pe care se aseza ceva (sa pastram putin suspansul) iar la celalalt capat cu… lazile si rafturile cu jucarii.
Rebeliunea
Incepea de dimineata. Cu ochi ageri si cu un plan flexibil in minte, alegeam cateva jucarii cu care as fi avut chef de jucat in timpul chinuitoarelor ore de “somn”. Limitarile erau multe, nu puteam alege decat ceva ce mi-ar fi incaput in buzunare, in care buzunare trebuia sa le camuflez de ochii de vultur ai “tovaraselor”. Noroc ca stiam sa ma dezbrac si sa ma schimb in pijama singura.
Cu buzunarele umflate de soldatei, cai si indieni din plastic, nu-mi mai ramanea decat sa fiu prima din sirul de paturi care s-a bagat la culcare. Acesta era un element important al strategiei, intrucat dormeam asezati alternativ: eu cu capul la scaunelul pe care erau aranjate hainele din timpul zilei (care haine aveau buzunare, care buzunare aveau jucarii), celelalte doua jumatati de omuleti invecinati cu capul in directia opusa.
Odata pozitia adjudecata, profitam de forfota creata de amaratii mai putin indemanatici in a se schimba singuri pentru a-mi plasa strategic jucariile sub perna. Dupa ce tovarasele educatoare terminau de inspectat gramajoarele cu respiratii adanci si regulate, o mai acopereau pe una, o mai aranjau pe alta, incepeau luptele.
Calul o alerga pe capetenia indiana, soldatul il alerga pe cal, capetenia indiana prindea calul si, calare, il alerga pe soldat. Uneori il omora si soldatul disparea ingropat sub perna, alteori il speria atat de tare ca reusea sa cada in micul spatiu dintre patul regizorului (recte eu) si al colegului gradinitist adormit. In general disparea soldatul: bucatica ovala de plastic pe care era lipit cu picioarele il facea tare putin apetisant pentru jocuri. Pe cal nu putea sa stea, cu indianul nu se putea lupta cu picioarele. Era un jalnic, ce mai!
Uneori, daca regizorul reusise sa sterpeleasca din ghearele baietilor doua-trei masinute, aveau loc si curse. Dupa cateva zeci de vrum-vrum-uri, cursele deveneau plictisitoare insa. Asa ca dupa-amiezele urmatoare se intamplau adevarate babilonii cu cai luandu-se la intrecere cu masinute grele din metal, soldati catarati pe capote de masini, indieni cascadori cu un picior inauntrul masinii si restul corpului atarnand in aer, arma fatala care intotdeauna il destabiliza pe soldat. Am stabilit doar ca soldatul era cam varza, iesea ciufulit din toate infruntarile.
Unde mai apare un personaj
Intr-una din dupa-amieze, “supriza”! Gramajoara vecina soptea!
Gramajoara vecina voia sa stie de-a ce se juca cealalta gramajoara. De-a indienii. Avea si gramajoara vecina indieni, avea si bile de sticla colorata (asta le-ar fi placut indienilor, daca nu erau de plastic) si niste bete de afara.
Asa ca micii strategi-gramajoare au imbinat la suprafata cele doua cuverturi, s-au incovoiat fiecare spre celalalt si au creat astfel o campie vasta in care doi-trei indieni aruncau cu bile de sticla si bete in bietul soldat. Uniti in cuget si-n simtiri dupa infrangerea inamicului comun, cei doi-trei indieni si-au impartit frateste bilele (cine nu colectiona pe atunci bile de sticla…) si s-au pus pe povesti. La fel si gramajoarele, care au devenit prieteni buni.
Atat de buni ca au pus la cale impreuna… evadarea!
Dar despre aventura asta, maine.
Se pare ca de mica aveam multe idei si vroiam sa intreprind lucruri, sa adun copiii spre acelasi scop, sa-i bucur si sa ne distram 
“Exista carti care te sugruma, te golesc si iti lasa un fel de vid in cap. Gustul pe care il ai dupa ce le termini e de pustiire. Nu stii incotro sa o iei, daca sa te mai apuci de citit si altceva, si nici de grimasa nedumerita care ti s-a latit pe figura nu esti prea constient. Baiuteii fratilor Florian nu va avea in veci (ne)sansa de a intra in acesta categorie, a cartilor “saracitoare”. Ba mai mult, volumasul asta verde cu doi pusti pe coperta iti vesteste voios ca esti mai bogat decat ai tu impresia.
-ro.png)
