Am 20 de ani si port pijamale cu pisici.

Multa lume probabil, ar ridica, dubitativ, o spranceana, citind propozitia de mai sus. Insa este adevarul. Putina lume stie despre ce vorbesc. Sau ce vreau sa spun, pe langa sensul concret si banal. Si nimeni nu stie cine este pisica din vis.

Povestea incepe in clasa I, pe cand purtam uniforme in patratele albastre, decorate cu manecute din dantela, apretate saptamanal de mama. Manecile erau rigide, insa albul nu era niciodata patat de cerneala care aproape intotdeauna imi colora degetele. Erau vremurile in care alergam printre banci si purtam vesnic la mine batistute cu desene viu colorate.

Sfarsitul clasei I insa a adus ceva nou. Ca premiu, printre altele, mi-a fost inmanata prima carte pe care urma sa o citesc, si anume “Pisica din vis”. Desi continea mai multe povestioare, printre care unele deja cunoscute, cartea aceea nu a fost o simpla initiere in lectura. Cu toate ca imaginatia mea era bogata inca de la o varsta frageda, aceasta spori, citind micutele povesti ilustrate, care ma faceau sa vad mai mult in ce se afla in jurul meu.

Inventam jocuri noi, pe care le jucam singura, sau le dezvaluiam copiilor din fata blocului. Cream nestemate din pietre culese de pe jos sau globuri prezicatoare din capacele din cristal care odata apartineau sticlutelor de parfum. Construiam castele din carton sau monstri din nisip ud. Si, cand venea acasa, mama trebuia sa stranga esarfele insirate in sufragerie, care pana la momentul acela, erau ascunzisuri secrete. Secretele ascunse ajungeau fie inapoi in cutia ei cu bijuterii, fie la gunoi.

Chiar daca era un simplu drum pana la magazinul de peste drum, il transformam intr-o adevarata aventura, la urma careia ma intorceam acasa cu un colt din paine deja mancat, in cazul in care aceasta era calda. Norii aveau o anume forma, vantul batea intr-un fel pentru mine.

In afara dezvoltarii unui mic univers egoist, am invatat sa visez. Si desi a trecut demult varsta jocurilor, a aventurilor si a petelor de cerneala, nu am uitat nici acum sa visez.

Am 20 de ani si port pijamale cu pisici. Si ce daca? Eu sunt pisica din vis

Scrisa de Ioana (Katzy)

Tags: Carti ale Copilariei, Joc si Joaca, Povesti sau Basme by fatacuportocale
5 Comments »

Când eram mica, la tara la bunici, citeam mult şi orice fel de carţi. Am început cu poeziile lui Toparceanu şi am sfârşit cu romanele de dragoste ale Sandrei Brown & Co, pe care le imprumutam de zor de pe la vecinele de vârsta mătuşii mele. Şi acum, când mă duc la tara nu pot să stau fără să citesc ceva. Şi-mi iau de-acasă Romanul adolescentului miop, sau La rascruce de vanturi, sau Roşu şi negru ori vreun alt roman frantuzesc şi citesc, lenevind în pat, cat e de lunga ziua.

Şi la tara zilele sunt mereu atât de lungi… Şi soarele are o lumina care te imbie mieros la citit şi lenevit. Şi apoi la închis cartea şi la visat. Şi apoi la adormit şi visat. Şi apoi la trezit şi plimbat şi citit…

Şi cărţile mele au mereu gust şi miros de tara. Eliade e primăvara cu arome şi rasarituri tremurătoare. Pe Cioran îl citeam vara, pe calduri inabusitoare ce ondulau zarea pana devenea mare înspumata. În toamna galbena şi strabatuta de neguri îl citeam pe Blaga. Iar iarna, Crivatul zgaltaia fereastra în timp ce focul ardea în soba şi eu citeam E. Bronte.

Dar nu asta vroiam să spun.

Când eram mica, vreo 12-13 ani, gasisem o carte în pod, că acolo ţinea mamaia cartile; şi eu mă urcam pe scara subreda (ce frica mi-era!), urcam pas-pas, încercând să fac cat mai puţin zgomot, la prânz, când mamaia dormea. Doarmea mereu la prânz, de când mă ştiu. Şi mă punea şi pe mine să dorm, dar eu mă furisam mereu, şi faceam tot ceea ce nu aveam voie să fac: umblam la maşina de cusut, mă jucam cu focul (ce-mi mai plăcea focul!), mă furisam în camara să fur din dulceturi sau mă urcam în pod să iau cate-o carte. Şi-mi era foarte frica la început, că mamaia mă amenintase de mai multe ori că dacă nu sunt cuminte, da militaria jos din pot.

Şi eu nu ştiam ce e Militaria asta, dar avea mamaia un fel de a vorbi, că mă speria foarte rau. Dar într-o zi am prins curaj şi m-am urcat în pod, şi cu teama am căutat peste tot, dar n-am găsit pe nimeni şi nimic care să-mi para că seamănă cu o Militarie, şi chiar nu era nimic de speriat în pod, doar numai nişte paianjeni, dar mie nu mi-a fost niciodata frica de paianjeni. Şi mamaia mă tot ameninta că da Militaria jos din pod dacă nu sunt cuminte, dar eu nu mă mai speriam, şi ea nu ştia de ce pana într-o zi când i-am zis că am fost eu în pod şi nu-i nici o Militarie acolo.

Aşa că pe la varsta aceea, mamaia mă cam scapase din mână, şi mă urcam în fiecare după-amiaza în pod, fără frica de Militarie, dar atenta totuşi să nu fac zgomot, că dacă de Militarie nu-mi mai era frica, mamaia mă mai speria câteodată, când mă certa rau de tot şi nu mă mai lăsa să merg la baie cu copii.

Şi gasisem atunci în pod o carte minunata: cu prinţi, prinţese şi zane bune. Şi eram la vârsta când incepeau să-mi para foarte frumoase şi foarte importante rochiile şi bijuteriile şi castelele. Şi incepeam deja să visez la prinţi.

Şi toate în acea carte erau minunate. Printesele erau frumoase şi delicate ca florile, aveau par lung de aur şi ochii ca peruzelele (Eu nu ştiam prea bine ce sunt peruzelele, dar în poze ochii lor erau mari şi albastrii şi cu gene lungi şi intoarse şi mereu le sclipeau stelute în ochi). Şi printesele cele frumoase şi fragile aveau rochii de matasuri şi dantele şi aveau atâtea pietre preţioase: safire, smaralde, rubine, diamante, briliante şi toate erau cusute cu fir de aur, ceea ce mă făcea să fac ochii mari şi mă închipui şi pe mine îmbrăcata într-o asemenea minunatie de rochie.

Dar cel mai mult îmi placeau palatele în care printii îşi aduceau printesele după ce le salvau. Căci erau cu adevărat minunate: erau din marmura sau cleştar (pe care eu mi le imaginam ca un fel de sticla strălucitoare) şi aveau o camera cu pereti de aur, alta cu pereţii de platina, alta cu pereti de argint şi topaze, şi aveau candelabre din pietre preţioase, iar în cea mai frumoasa camera, candelabrul era de briliante, ceea ce era cel mai minunat lucru pe care mi-l puteam imagina.

Şi citeam poveştile acestea şoptit, cu buzele intredeschise şi cu ochii mari. Şi după ce terminam de citit o poveste, inchideam cartea şi scoteam un caiet în care descriam ce fel de camere îmi doream eu în palatul meu. Şi îmi facusem un palat…! Cel mai frumos din lume! Era din aur şi diamante şi avea etaj şi balcoane în forma de trandafiri şi, binenteles, în cea mai frumoasa camera aveam un candelabru de briliante.

Şi îi facusem şi gradina palatului meu, plina de toate florile din lume şi aveam şi portocali, pentru că îmi placeau tare mult portocalele şi gradina era nemuritoare şi florile infloreau şi iarna, printre zăpada. Şi facusem şi un plan palatului meu, un plan pentru care m-ar fi ividiat orice arhitect. Ce mai, eram tare mandra de palatul meu!…

Scrisa de Amma Lirio

Tags: Carti ale Copilariei, Povesti sau Basme by fatacuportocale
3 Comments »

- Sa nu te mai prind ca mai spui asa..

- ..Da’ceee..

- Taci, obraznicatura!..

Ochii Negri se intoarsera si lucira din nou a lacrimi.. dar se plecara iute spre barbia tremuranda, o luara la goana si murmurara din nou, cu ciuda si revolta: “Natafleatza! .. eu sunt Natafleatza!!” ..si mai incolo, dupa Nucul gros.. “Numai EU sunt Natafleatza!!..” Si se ridicara din nou spre cer, zambind misterios si zvantandu-se in lumina dintre frunze, si dincolo de ele, murmurand cu fericire infinita.. “Natafl.. Nataflea.. Natafleatzaa..”

Era Povestea Verii. Caci mai avea si Povestea Iernii, dar aceea avea altceva si era cu totul speciala.. Mai era Povestea Corcodusului Inflorit, a Primaverii.. asa cum era si Povestea Toamnei, cu Povestea Nucului Dezgolit.. Povestea verii era cea mai frumoasa, caci avea Povestea lui Natafleatza..

Cica Natafleatza era un baiat lenes care astepta sub par sa-i pice perele in gura… De fapt era un copil ca toti copii, si numai Cristinel stia asta – nu mai stia nimeni in toata lumea despre ce stia ea.. era un baietel care privea cerul albastru si soarele care se plimba printre nori, tolanit pe iarba si din cand in cand perele cadeau si el le prindea si le manca… ca doar nu era sa le lase acolo…

Incercase si ea sa se duca sub parul din Curticica de Gaini, dar acolo erau pietre si fiare, sarme si unelte (ca Gaini nu mai erau de mult) si nu avea cum sa se tranteasca sub par. Si oricum parul facea pere putine si tarzii, si era frig sa stea acolo pana ce se hotara vreo para sa pice pe jos..

Dar era Corcodusul lu’tan’Florica de peste gard cu ramurile lui bogate cazand pe acoperisul magaziei.. Ce daca nu avea voie sa se urce pe magazie..cee.. tati-tati nu se urca acolo?? Ha-haaa… nu era scara.. era gardul lu’tan’Florica.. si acolo sus era cald, fierbinte.. si daca puneai capu’ direct pe tabla smolita simteai zgrumturii fierbinti cum te patrundeau usor prin par..

De-asupra cadeau bogate valuri-valuri de crengi pline de frunze verzi si corcodusele galbene si fierbinti una-langa-alta-langa-alta…

Doar sa casti gura si sa musti tot asaa.. una-dupa-alta-dupa-alta… si sa faci ca tan’TigancaGhetzareasa care scuipa cojile de seminte pe o parte a guritei.. Doamne, cum de putea sa arunce semintele in sus, sa le prinda cu gura pe o parte si sa scuipe cojile pe partea ai’lalta.. Las’ca macar si pe jumate si tot s-o putea, si daca nu avem seminte, avem corcoduse.. si daca nu avem coji – avem samburi.. Si cum ramanea singurica acasa, tusti ca iepurasul din poveste pe magazie… cu capul sub ramuri.. si uite asa… picau corcodusele in gura lui Natafleatza !!!

…Si i se facuse in dimineata aceea asa un dor de Natafleatza… dar era duminica, si mama si tati-tati erau acasa si Cristinel nu putuse sa manance nici macar laptele cu painica, de ciuda si de pofta dupa corcoduse.. …Si murmurase asaaa.. pentru ea… pentru ziua de maine cand avea sa fie din nou Natafleatza… Natafleatza !!!… Si o prinsese mamica… Si iar ii venira lacrimile in ochi.. Si iar Ochii Negri lucira pofticiosi si nenorocosi catre poamele aurii din soare… pe tabla veche si roasa de ploi…

Scrisa de Cristiana Antonovici

Tags: Carti ale Copilariei, Desene Animate, Ganduri Simple, Intamplari, Joc si Joaca, Oameni fascinanti, Povesti sau Basme, Povesti scrise de noi by fatacuportocale
4 Comments »

“…Si copilaria,

…Si satul,

…cu casa de la tara, casa tatalui meu, casa Tehomirului meu, ce-si tragea numele dupa un copil de-al lui Basarab ingropat in picioare, dupa cum spunea neica Ionel, ruda noastra majestuoasa din Capitala. Tehomirul meu cald si nostalgic, cu oameni saraci, dar gospodari, guralivi si betivi, oltenii adevarati dintre dealurile ce despart Gorjul de Mehedinti, oltenii mandri ai fratelui Minulescu

Sunt cel din urma strop de vin

Din rustica ulcica de pamant

Pe care l-au sorbit pe rand

Cinci generatii de olteni

Cei mai de seama podgoreni

Dintre mosneni si oraseni

…cu mosu’ Lica, tata lu’ tata, cel care ne spunea povesti caraghioase, numai de el stiute, rupte din noaptea ce-I furase prematur vederea, iar noi ne tavaleam de ras printre porcii lui colorati care mergeau pe biciclete, si dovlecii lui uriasi plini de broaste ce cantau la muzicuta ca Vasilica – chioru’ din capu’ satului.

…cu mama Domnica, mama lu’ tata, cea care ne spala in copaie cu lesie ca pe camasi, si care il luase pe mosu’ pentru inca o noapte, cand era si ea tanara, frumoasa si de maritat, ii aparuse in vis in cojoc oieresc insusi Dumnezeu care i-a zis: “du-te dupa Lica a lu’ Malaele”, si ea s-a dus…

…cu mama Banicoanea, strabunica mea dinspre mama, care bea tuica povestind si chiuind pe luncile Tehomirului, si care a murit pe la 90 si ceva de ani pentru ca n-a mai vrut sa traiasca,

…cu mama Nicu, mama lu’ mama, cea muncitoare, calda si blanda ca un cozonac oltenesc,

…cu mosu Hoara, tata lu’ mama, inalt si umflat in piept, chiaburul satului, care nu s-a dat cu comunistii nici “de-al dracu’”, indurand umilinta de a merge 11 kilometri la o fabrica, unde era portar, decat sa fie sluga la “astia care mi-au furat pamantul si viata”,

…cu Mutu satului, facatorul de case,

…cu Floarea cea frumoasa si bogata-n trunchi,

…cu Sile-cocosatu’, ce cazuse dintr-un nuc cand era mic si ramasese asa cocosat si mare-n sula, iar eu incremeneam cand imi povestea cum incalecase el pe Floarea cea bogata-n trunchi, si-I facuse un nu-stiu-ce, de simteam cum ma furnica “un ceva” prin burta si mai la vale…

…cu nedeile satelor, unde mancam colaci sfintiti, caltabosi, sugiuc, turta dulce si mai ales inghetata colorata de la tigani,

…cu mine, care ma tineam de mana copilariei, alergand incolo si incoace fara nici o treaba.

…Copilaria… Cadoul pe care ni-l face Viata pentru ce vom avea de indurat.”

Horatiu Malaele, “Horatiu despre Malaele”, editura Elena Francisc, 2008

Tags: Invitati Speciali by fatacuportocale
4 Comments »