Entries Tagged as ''

Locurile copilariei

A fost o vreme cand curtea saracacioasa a unei case de langa piata mare din Galati, mi se parea larga si plina de minunatii. Un intreg teren de joaca. Nu ma deranja ca exista si ceva in afara ei, dar nici nu simteam nevoia sa ies. Era un intreg regat acolo. Casa veche, ramasa din timpul razboiului, statea ba intr-o rana, ba drept, ba in cealalta rana, dupa cum veneau peretii sprijiniti de barne. Pasarile faceau naveta prin curte, intre o cusca de langa intrare si un cotet incapator, etajat, de langa casa.

Un cires batran se intindea fix pe deasupra casei. Verii mei mai mari se urcau vara pe acoperis, ca sa il culeaga. Eu ma multumeam cu tufele de zmeura din deal. Pana la ele nu aveam de urcat decat o poteca ingusta de ciment crapat si o bordura. Legenda zice ca, pe undeva pe langa zmeuris, se afla in trecut haznaua. Iar haznaua dadea intr-un rau subteran, care strabatea Galatiul pe cai nestiute si, din cand in cand, mai facea cate o victima. Haznaua era o poarta spre alta lume… Oameni dispareau iarna si erau gasiti la vreo gura de varsare abia primavara. Copii cazusera pe acolo jucandu-se. Ceva lugubru si, prin asta, atractiv, plutea in jurul misticei haznale. Si pierdusem multe ore cautand-o, dar n-am reusit sa o gasesc nicaieri. Si nici sa cad in ea. Iata-ma deci aici…

Si magazia unchiului Nelu, un om posac care-si ducea batranetea intr-un atelier. Cizmar, ca tovarasul carmuitor. Traia in capatul din deal al casei, unde eu nu intram aproape niciodata. De langa camera lui se intra in camara care tinea muraturi si, se zice, pusca din razboi a unui alt unchi. Cate vitejii nu facusem eu cu pusca aia… aproape ca as fi putut sa salvez lumea cu ea. Daca as fi gasit-o.

Basculanta de plastic, verde palid cu galben palid. Si cimentul ciobit de la intrare, plin de cotcodaceli si gainat. Rex, cainele alb si isteric de care doar tanti Dida se putea apropia. Nu prea alb de fapt, cu timpul… Si cei trei veri, cu preocuparile lor misterioase legate de scoala. Scoala! Ce ciudat… locul in care se foloseste sugativa pusa pe suport in forma de stampila. Si stiloul si radiera.

Radiera cu “Raluca” scris de mana pe ea. violeta si boanta la colturi. Un scris rotund de fata pe o radiera rotunda de scolar. Scoala la care se puteau face telescoapele si lunetele stranse de varul cel mare intr-un colt. Si casetele de lemn de la traforaj. Nu putea fi asa de rea scoala asta, nu? De ce atunci atatea griji… pareau foarte seriosi fata de scoala. Uneori chiar ingrijorati. Si atunci toate lucrurile astea aproape magice nu puteau fi decat foarte serioase. Serioase si asezate sus. Prea sus.

La indemana pentru mine era doar borcanul cu formol. Gol, de obicei. Nimic extraordinar la acel borcan…


Radioul de Europa Libera de la capul patului. Cu o lampa de plastic in forma de statueta langa el. O alta zona foarte serioasa. Peretele pe care prindeam muste si balia in care le aruncam ca sa vin cu barca mea cea verde si sa le salvez. Om peste bord, om peste bord! Mustele nu reuseau intotdeauna sa se catere singure in barca de salvare. Si atunci un deget aparea discret din decor… Apoi furtuna, alarma, barca se scufunda, SOS… nicio alta ambarcatiune prezenta in balie. Si musca lupta din nou pt supravietuire. Cine ar fi zis ca apele dintr-o balie pot fi asa de agitate!

Nimic nu ma stransese acolo. Ai asa de mult spatiu cand esti mic! Si nu-ti dai seama ca e un pic ciudat ca intr-o casa sa nu ai nici macar usi in unele locuri. Si ca daca ai scapat o bucatica de ou pe jos nu e bine sa o pui la loc in farfurie si sa o mananci. Si ca spanacul pe care l-ai refuzat la pranz era singura mancare. Asa ca, pana la urma, n-ai voie sa-l refuzi.

N-ar trebui sa vezi curtea cea larga si sa spui “ce mic eram!”. N-ar trebui sa te uiti in jos la locul in care toate iti erau mari. Ma intreb daca mai poti fi vreodata suficient de copil ca sa vizitezi locurile in care ai copilarit.

Scrisa de Catalin Florea

VN:F [1.9.7_1111]
Rating: 6.0/7 (2 votes cast)

Magia Jocului

Pe cand eram in scoala primara incingeam niste meciuri de fotbal cum nici la Campionatele Mondiale nu vezi :)

Impreuna cu fratele meu, Claudiu si cu vecinii de cartier ne imparteam in 2 echipe si astfel aveau loc adevarate confruntari. Jucam pe postul de aparator central. “Stoper” in limbajul de specialitate.

Si aveam o deviza: “Mingea trece, omul nu”. Am reusit in scurt timp sa imi fac o reputatie de “rupator”. De jucator care evolueaza dur si faulteaza. Eu si acum cred ca exagerau ceilalti :)

Aceste competitii s-au pastrat multi ani la rand. Pana cand fiecare dintre noi a plecat incotro l-a dus viata. Am observat insa ceva. Astazi copiii se joaca altfel. Pe langa obsesia pentru jocuri pe calculatoare, nu prea le-a mai ramas nimic. Imi amintesc momentele in care jucam un fel de tenis cu piciorul intr-un patrat impartit in 4. Fiecare patratica simboliza o anumita functie. De la somer pana la director :) Jucam de asemenea, “Tara, tara vrem ostasi”. “De-a v-ati ascunselea” nici nu mai zic. Era la ordinea zilei.

Ce se intampla de fapt? Care e diferenta fundamentala dintre jocurile noastre si cele din prezent ? Eram noi mai naivi, mai putin pretentiosi? Sau eram pur si simplu mai fericiti si mai lipsiti de griji? Nu vi se pare ca astazi copiii vor sa se “maturizeze” mult mai repede?

Parca s-a schimbat si sistemul deodata. Se fac lectii de matematica inca de la gradinita! Intr-o zi am auzit de la un copil ca tocmai invatase cum sa calculeze radacini de nu stiu ce ordin. Pai in ritmul asta le baga si analiza matematica la gradinita!

Ciudat este ca in acest mod si lumea devine mult mai agitata, mai nervoasa. Irascibilitatea pune usor-usor stapanire pe societatea contemporana. Si asta pentru ca avem pretentia sa devenim cat mai repede “oameni mari” si sa fim tratati ca atare. Ce uitam insa este un lucru fundamental. Si anume ca a fi copil e un dar divin care cu greu poate fi egalat de orice altceva.

E darul pe care avem obligatia de a-l lasa mostenire generatiilor viitoare.

Scrisa de Ovidiu Miron

VN:F [1.9.7_1111]
Rating: 0.0/7 (0 votes cast)

Erika

Duminica (adica astazi) sunteti cu totii invitati la Pentru Erika 2. Situatia acum este asa: sunt in contul spitalului 77.000 euro, asta inseamna ca mai trebuie stranse 123.000 de euro. Va sperie suma? Va intreb in felul urmator: se astepta cineva sa se stranga 20? Dar 30? Dar 50? Uite ca s-au strans 77.000!

Da, putem! Putem sa facem in asa fel incat sa-i dam nu un singur Craciun, ci patru, cinci, sase-sapte… zeci de Craciunuri!

Hai sa ne strangem toti la Club Fiat 500 Cabaret (Cabaret Tei – Strada Glodeni 3, Bucuresti – harta aici) la orele 19:30 si sa bem un cico ascultand:

- Spin

- Vama

- Directia 5

Hai sa facem o seara misto, sa intindem o mana, sa salvam un copil fara de vina. Biletul va costa 30 RON, bani care vor fi donati integral in contul Erikai.

Via Cabral

VN:F [1.9.7_1111]
Rating: 0.0/7 (0 votes cast)

Bomboane de lut

De două săptămâni în cură de slăbire. Pentru că, am 23 de ani şi din “n” motive constat cu stupoare că sunt predispusă enervant la îngrăşare. De fiecare dată când văd sutele de tipuri de ciocolată din non-stop-ul de lângă bloc îmi amintesc de copilărie.

Între 1985 şi 1992 nu am mâncat de buna voie. Nimic. Doar ciocolată Kiss (cu crema de căpşuni) pe care mi-o aducea bunicul în fiecare zi din oraş. Era singurul motiv pentru care mă despărţeam câteva minute de Alexandra, Talabă, Silvana, Denisa, Tudor, Cip, Ilinca, Iul, Fane şi Iulia. N-aveam timp, n-aveam chef să mănânc.

Mama era speriată, chema mereu medici să mă vadă. Bunica iesea cu mâncarea după mine. Încerca să mă hrăneasca în timp ce mă jucam (aşa mâncam, ca să plece mai repede). Făceam expediţii, desenam hărţi, demolam coteţele din spatele blocului să facem o plută á la Huckleberry Finn cu care să plecăm în expediţii (pe Prahova).

Tot într-o pregătire de expediţie am mâncat prima dată de bună-voie. Ilinca era singură acasă. Tatăl ei, medic psihiatru, obisnuit cu nebunii, era singurul care ne lăsa constant aparmanentul la dispoziţie. Aveam 7 ani şi puţin, începusem şcoala de câteva luni şi asta mă facea să ma simt oarecum adult. Deja aveam responsabilităţi: după-amiaza două ore făceam lecţii.

În seara aia de noiembrie ne-am hotărât să fim oameni mari, şi să facem o petrecere de oameni mari. Ningea şi era frig, nu puteam să ieşim afară. Aşa că am gătit şi am făcut un dineu. Toată gaşca a adunat de p’afară diverse ingrediente pentru cină. Am adus şi tot ce am furat de prin casă.

Dintre toate experimentele culinare cele mai reușite rămân bomboanele de lut. Toţi am modelat rotocoale din lut, pe care le treceam prin zahăr, cacao şi ou iar apoi le prăjeam in ulei. Evident: le-am mâncat pe toate! Nu ştiu datorită cărei minuni nu am ajuns nici unul la spital. Cert este că, a fost ultima mea zi în care am refuzat mâncarea de acasă. După bomboanele de lut am început să mănânc zi de zi mâncare gătită, fără nici un fel de comentariu.

Poate ar trebui să încerc iar bomboanele de lut. Oare functioneaza si invers ?!

Scrisa de “Artisti Romani

VN:F [1.9.7_1111]
Rating: 0.0/7 (0 votes cast)

Plajele copilariei

Felicitari, Dan Petre, pentru cartea de povesti! :)

…Despre copilaria mea as avea stive de povesti. Ma numar printre acei putini norocosi care au avut o copilarie fericita, petrecuta trei sferturi in jungla de betoane, cu cheia legata cu sfoara de gat, si un sfert in acel loc si timp pe care il numesc cu drag „la tara”. Cel mai pretios si mai drag sfert dintre toate: vacanta de vara. Care „pe vremea mea” era de trei luni.

Fara televizor, Internet, Playstation, Pixar, DreamWorks, Disney sau Heroes. Doar natura, adulti care ne bagau in seama doar daca faceam tampenii mult prea mari, si alti plozi. Ma uit in urma si ma intreb cum naiba am reusit sa trec peste perioada aceea fara sa ma plictisesc ingrozitor :) Lasa, ca recuperez acum.

Tema este atat de frumoasa, incat m-am pierdut iar in buridanisme. Din atatea si atatea amintiri si povesti importante petru mine, care sa fie criteriul dupa care sa o aleg pe cea care merita spusa aici? Asa ca m-am hotarat sa o impartasesc pe prima de care imi aduc aminte. Aveam 3,5 ani si eram in vacanta cu parintii la Neptun.

O zi ca oricare alta, soare, castele de nisip, galetuse cu nisip si apa taraite pe deasupra cearceafurilor, urmarit cu atentie (dar fara sa se vada aceast lucru) putinele momente in care mama se aseza si isi lua o fractiune de secunda ochii de pe mine ca sa ma bag repede in apa si sa apuc doua valuri pana cand se ridica si ajungea mine, incercat sa inteleg de ce unii oameni purtau niste carpe pe ei in una sau doua parti ale corpului si eu nu samd.

Nu mai stiu de unde a pornit cursa estivala, dar la un moment a inceput. Ca in comediile mute din anii 20 cand un zambet adresat gresit declanseaza o sarabanda care se incheie cu o bataie generalizata cu tarte cu frisca. Am aflat ulterior ca la un moment dat am enervat-o atat de tare pe biata mea mama cu ceva incat, de data aceea mi-a descris dinainte in cuvinte tandre ce am sa patesc indata ce va pune mana pe mine.

Logica mea functiona bine inca de la acea varsta, dar intr-un mod mai degraba simplu: (1) mananc bataie daca pune mana pe mine + (2) eu nu vreau sa mananc bataie, rezulta (3) nu trebuie sa ma prinda. Gandit si facut. Am inceput prin a da ture in jurul cearceafurilor din apropiere. Avantaj net eu, pentru ca plaja era aglomerata si puteam sa o iau de-a dreptul daca simteam ca amenintarea se apropie prea tare.

Adultii au tendinta de a privi cu simpatie un plod despuiat si agitat care explica in gura mare de ce nu merita sa fie pedepsit in timp ce este fugarit de un alt adult, care explica la randul lui de ce are dreptul sa faca acel lucru. Si de a se dista cand eforturile acestuia din urma esueaza cu succes. La un moment dat cam toata zona participa cu interes la eveniment. Incurajat de sustinerea publicului, absenta tatalui (probabil dupa bere) si cresterea intensitatii promisiunilor de recompensa daca „nu incetez imediat”, m-am decis sa duc jocul la un alt nivel. Si am pornit in zig zag catre o alta zona.

Am aflat ulterior ca era vorba de Olimp si ca am avut noroc ca nu am luat-o spre Constanta. Din acel moment mama devenise mult mai motivata sa ma opreasca, de vreme ce riscul de a ma pierde crestea exponential cu distanta fata de locul de tabara. Doar ca isi exprima aceasta motivatie ca un adult: alerga mai repede, vorbea mai mult si mai tare si crestea numarul si intensitatea „recompenselor” pentru comportamentul meu ascultator. Wrong approach.

Cursa continua. Catre Mangalia. Cu pauze frecvente datorate intalnirilor sociale cu diversi cunoscuti, la care eu asistam de la o distanta sigura in timp ce imi trageam sufletul (la cel putin un cearceaf si trei oameni departare). „A, doamna Petre. Ce mai faceti?” „Ce sa fac, bine. La mare, cu copilul”; „Da, ce copil simpatic aveti. Si pare foarte activ..” Moment in care se incerca strategia sociala: „Dan, nu vii sa spui buna ziua d-lui X? Ia spune tu cati ani ai”; „Nu, ca ai zis ca mananc bataie cand ma prinzi”; „Ei, glumeste si el, nu a inteles prea bine ce i-am spus..”

Si o luam din nou din loc, mai intai la ralanti, pane ce cunoscutii ne pierdeau din ochi, apoi din ce in ce mai accelerat, pe masura ce trecea timpul si crestea frustrarea. Eu eram din ce in ce mai mandru de eficienta strategiei, mai ales ca ea m-a tinut departe de recompensa aproape jumatate de zi. Analiza mea strategica a scapat insa din vedere teritoriul, lucru perfect justificat de totala mea lipsa de cunostinte geografice la acea varsta. Asa ca la un moment dat m-am confruntat cu o problema insurmontabila: s-a terminat plaja. Acu’i acu’, am apucat sa imi mai zic, incercand disperat sa gasesc o solutie de criza..

Probabil va intrebati cum de imi mai amintesc acest episod al fragedei pruncii? Pentru s-a folosit asupra mea aceiasi mnemotehnica pe care au aplicat-o razesii propriilor copii atunci cand au fost improprietariti de Stefan. Cel Mare…

Scrisa de Dan Petre

VN:F [1.9.7_1111]
Rating: 5.0/7 (1 vote cast)