Cel mai mult ma deranja ca eu nu aveam niciun frate, nicio surioara. Eram singura si asta ma intrista mai ales cand nu puteam iesi afara sa ma joc cu alti copii fie pentru ca era prea frig, fie pentru ca nu era o ora potrivita pentru a face galagie. Atunci trebuia sa-mi gasesc o activitate cat mai interesanta in casa.

Sigur, ma jucam cu papusile. Cel mai mult imi placea sa le fac haine. Niciodata nu eram multumita de hainele lor originale. Rochitele aveau prea multe volanase si dantelute si ma enervau. Asa ca imi luam sosetele, le taiam varful, faceam cateva gaurele si gata noua rochita. Apoi urmau reprosurile parintilor, pentru ca ciorapeii erau noi. In plus, pentru a orna putin rochita papusii taiasem si o fundita de la noua rochita rosie primita de ziua mea.

Dar a fost o perioada cand nici papusile Barbie nu ma mai multumeau. Asa ca am decis sa-mi fac propriile mele papusi. Din hartie. Desenam pe o foaie de hartie o fata sau un baiat apoi decupam. Fiecare avea nume si o intreaga istorie. Faceam mai multe astfel de personaje care aveau tot felul de relatii. Cea blonda era sora celei cu fusta rosie, care era mama baiatului cu sapca albastra, care avea o surioara bebe etc. Imi placea jocul asta pentru ca imi puteam lua personajele cu mine oriunde mergeam. Erau niste bucatele de hartie, dar eu ma atasasem de ele pentru ca fiecare personaj avea o poveste…

Nu-mi amintesc cat timp a durat joaca mea cu noile papusi, dar a fost o vreme cand papusile din hartie insemnau mult pentru mine. Si totusi nu m-am mai gandit la ele timp de multi ani de zile. Aproape uitasem ca au existat candva…

Scrisa de Carina

Tags: Intamplari, Joc si Joaca by fatacuportocale
No Comments »

Cand aveam 2 ani medicii le-au spus parintilor mei ca am mari probleme de sanatate. Aveam foarte putine kilograme, nu aveam pofta de mancare si eram prieten cu o lipsa de calciu teribila. Profund ingrijorati, parintii au cerut sfatul bunicilor mei din Horodniceni(jud. Suceava). Si astfel am inceput sa locuiesc la tara. Precum in povestile lui Creanga, ma familiarizam zi de zi cu valorile si regulile de acolo.

Oile, fanul si graul

Bunicul era un cioban vestit in zona. Si nu neaparat pentru numarul oilor pe care le aduna la stana(care de altfel nu era mic deloc), ci pentru traditia pe care o respectase de atatia ani. An de an, dupa sarbatoarea Pastelui, bunicul meu facea stana pe acel an. Ce presupune asta? Inseamna sa fii suficient de credibil astfel incat mai multi oameni din zona sa iti incredinteze oile lor pentru aproape un an de zile. Astfel, ei nu sunt nevoiti sa mai aiba grija de ele. Tu in schimb ai obligatia ca la anumite perioade(pe care le negociezi inca de la inceput) sa le dai oamenilor branza, lapte si(la cerere) lana. Se face si un contract mai mult sau mai putin recunoscut din punct de vedere juridic.

Bine, dar ciobanul cu ce se alege ? Primeste bani ? Nu prea. Eventual doar pentru acoperirea cheltuielilor cu vaccinarea oilor. Dar castiga respectul oamenilor din sat si din imprejurimi. Si poate dormi linistit. Duce inainte traditia primita din mosi-stramosi. Pasiunea este cuvantul definitoriu pentru aceasta meserie.

N-am uitat cum impreuna cu fratele si bunicul meu alergam dupa hotii pe care i-am prins in gradina la 2 noaptea. N-am uitat cum incarcam si descarcam fanul. Caruta dupa caruta, drum dupa drum. N-am uitat cum adormeam in sura alaturi de furca cu care lucram toata ziua. N-am uitat cum duceam si aduceam vaca la si de la cireada. Si n-am uitat bucuria de a a-l asista pe bunicul meu la nasterea unui manz.

Am secerat graul impreuna cu bunica. Am invatat cantece traditionale de la bunica mea. Am dormit la stana, in mijlocul campului. Am muls oile si le-am dus la apa cand le era sete. Am cantat cu buciumul acela imens si puternic care i-a facut celebri pe ciobani. Am asistat la o sfada(cearta) intre sateni. Si am invatat ca viata e de fapt mai simpla decat o complicam in ziua de astazi. Am invatat ca in ciuda mult trambitatei “flexibilitati” de care trebuie sa dea dovada “omul de succes contemporan”, exista lucruri care nu se fac. Si punct!

Bunica a murit cand eram in clasa a doua. Era o zi rece de joi a lunii februarie. Imi aduc aminte(asta e avantajul si in acelasi timp defectul major al vietii mele, am o memorie care ma sperie si pe mine uneori, peste ani imi aduc aminte detalii incredibile pentru altii) ca “nanul Costica”, unchiul meu l-a sunat pe tata(care tocmai facea mancare) si i-a dat vestea. Noi locuiam la Focsani. Nu stiam cine a sunat in momentul in care tata a ridicat receptorul. Doar am realizat ca tace de cateva secunde si apoi spune: “Costica, da tu te rog comanda de cruce si sicriu”(nasul meu, nenea Costica locuia in Suceava). Si a cazut cerul pe mine… Stiu ca apoi ne-a spus si mie si fratelui meu, Claudiu. Iar apoi a plans fara oprire timp de 30 minute. Cand a fost coborat sicriul in groapa, 6 femei din sat au cantat 7 cantece de jale. Suceava este judetul in care oamenii isi respecta traditia cu o sfintenie care pare coborata din povesti.

Bunicul a murit cand eram in clasa a 10-a. In Duminica de Florii. 5 sate au venit la inmormantare. Cand l-am scos din casa, oile aflate in gradina plangeau. Am vazut asta cu ochii mei si n-o sa uit toata viata! Cei 3 caini de langa cerdac aveau ochii in lacrimi. Calul aproape ca a rupt funia cu care era legat. Iar vacile mugeau cum niciodata nu le-am vazut sa o faca. In urma sa, bunicul meu(desi traia singur de 8 ani de zile)a lasat 78 oi, 4 vaci, 2 cai, un manz, o junca(o vaca mai mica) si 3 caini mari si puternici. A lasat o traditie si un mod de viata care pe mine m-au marcat profund. Si a lasat un spirit de gospodar care a pus bazele educatiei mele.

Se spune ca cei dragi ne parasesc prea devreme. Si ca niciodata nu stim cand va fi acea clipa. Cu bunicul meu vorbisem la telefon cu o saptamana inainte….Viata nu este un film in reluare.

Cand il vad pe Gigi Becali cum se pretinde “barbat de onoare” si asta pentru ca e “fiu de cioban” ma gandesc la faptul ca bunicul meu ar fi fost scarbit. Eu sunt mandru sa fiu nepot de cioban. Nu cumpar puncte si arbitri cu valize ori sacose pline de euro, nu dictez ce schimbari sa faca antrenorii si nici nu mi-am propus sa ajung in Top 300 Capital. Dar mi-am propus sa duc inainte o mostenire grea de tot. Cea a loialitatii si a demnitatii.

Branza, mieii si laptele m-au pus pe picioare. Astazi am 1.85 inaltime, 95 kilograme, fac sport de la varsta de 7 ani, ma tund zero si nu mi-am uitat bunicii.

Scrisa de Ovidiu Miron

Tags: Oameni fascinanti by fatacuportocale
6 Comments »

Bunica facea mereu placinte proaspete. Ma asteptau aburinde pe masa alaturi de unt si de laptele cu cacao. Imi placea sa pun pe ele bucati mari de unt si sa il privesc cum se topeste, cum lichidul galben si gras se prelinge in toate cotloanele placintei. Abia apoi incepeam sa le mananc – cand ma asiguram ca am toate sansele sa ma murdaresc.

Dupa masa, cand bunica ma punea sa strang masa si sa duc placintele in camara, gaseam laptele proaspat fiert. Pus pe podeaua rece din camara, laptele isi forma molcom acoperisul de smantana grasa. Stiam ca nu am voie, stiam ca bunica putea si sa planga de suparare ca iar “mi-am inmuiat degetele murdare in laptele bun!”, stiam ca ar fi corect sa il impart si cu altii, dar eram acolo, in camara intunecata, singura. Doar eu si laptele imbracat in smantana sa.

Si atunci, cedand de fiecare data tentatiei, bagam cu atentie degetul in mijlocul oalei si trageam afara bogata smantana. Se incolacea pe degetul meu, se rupea sub propria ei greutate, picura pe podea si reuseam sa o mananc doar dupa ce imi lasa o dara vinovata pe barbie.

Cand ieseam din camara bunica ma privea acuzator, cu mainile in solduri: “Iar te-ai bagat in lapte?” Murmuram un “nu” nehotarat si incercam sa trec de bunica spre gradina. Ea isi desfacea bratele, ma oprea si imi stergea cu coltul sortului laptele de pe barbie. Apoi imi dadea drumul tacuta.

Cred ca de multe ori a zambit in urma mea.

Scrisa de Ama

Tags: Senzatii Placute by fatacuportocale
No Comments »

Azi dimineata cand m-am trezit am uitat cine sunt.

Am ales o sonerie enervanta pentru alarma de la telefon, ca sa fiu sigura ca sar rapid din pat. Un cantec de cocos. Numai ca aseara am uitat telefonul in geanta, si geanta pe hol.

L-am auzit sunand si m-am trezit. Nu. Am auzit un cocos cantand, undeva nu foarte departe. Cocosul vecinei din blocul de vis a vis, pe care nu s-a indurat sa-l sacrifice pentru ca mie si nepoatei ei ne era mila de el. Si il tinea legat cu o sfoara de gratiile de la bucatarie, ca sa se poata plimba printre trandafirii din gradina. Cu ochii inchisi, am simtit razele de soare care se incapataneaza sa-mi intre in camera. In camera din apartamentul bunicii, cu bibelouri si scaune tapitate. Cu goblenul cel mare reprezentand doua pasari pe o creanga de nuc agatat pe peretele de deasupra patului. Si cu peretii vopsiti in bleu. Un bleu cald care nu exista decat acolo.

Am simtit mirosul de orez cu lapte si scortisoara si am auzit-o pe bunica incercand sa innabuseasca sunetele vaselor din bucatarie. L-am auzit pe bunicul care tocmai se intorcea de la paine, tacut si atent, ca sa nu ne trezeasca pe mine si pe sora mea. Nu, nu trebuie sa ma trezesc, e prea devreme… Bunicii ii place cand dormim mult! O sa tina orezul pe aragaz, langa ochiul incins pe care prepara gemul de caise. Sa nu se raceasca.

Si asa am uitat cine sunt acum. Ca am aproape un sfert de secol, vreo doua vise indeplinite, alte cateva spulberate si un vis mare ascuns undeva in zare, suficient de departe ca sa ma pot rataci pe drum.

Dar mi-am amintit cine eram atunci, acum aproape 17 ani, cand asteptam cu nerabdare prima zi de scoala. Zi pe care bunica mi-o descria de ani de zile si pe care obisnuia sa spuna ca nu va trai sa o vada. A vazut-o, a fost acolo sa ma vada alergand de colo-colo, fericita si emotionata, cu colegii si invatatorul. Si, cel putin cu gandul, a fost langa mine timp de inca 15 prime zile de scoala. Si alte mii de zile, mai banale sau mai speciale, pe care poate ca nu le-am apreciat de-ajuns.

In momentul asta nu mai stiu cine sunt. Si ma bucur. Vreau doar sa tin minte ce fericita eram atunci.

Scrisa de Inucka

Tags: Ganduri Simple, Senzatii Placute by fatacuportocale
10 Comments »