Amintirea nu se scrie pe o foaie de hartie

Ci pe-o inima curata ca sa nu fie uitata
Recreatia mare, M. Santimbreanu

Am umplut multe oracole si caiete de amintiri cu aceste versuri, neintelegand cu adevarat intelesul lor.

Abia acum, dupa ce am terminat scoala imi dau seama cat de importante sunt amintirile. Doar cu ele ramanem pe mai departe. Nu o sa mai mergem in 15 septembrie la scoala pentru ca incepe INCA un an scolar, o sa mergem doar in 1 octombrie la facultate pentru ca incepe INCA un an de facultate…al doilea din viata mea.

Nu cred ca copilul de acum 10 ani s-ar fi gandit vreodata ca voi fi la facultatea de Comunicare si Relatii Publice. Doar eu vroiam sa ma fac “pictoreata”. Ce pot sa spun… art runs in the family, ca doar nu degeaba mama si sora ei au facut liceul de muzica si verisoara mea e balerina. Pasiunea pentru arta si pentru tot ce este frumos nu s-a stins atunci, doar am facut 10 ani de pian si acum ma preocupa foarte mult fotografia. Si cum fotografia are darul de a imortaliza momente din viata, la fel fac si amintirile…

Cateva amintiri fugare

Daca stau bine sa ma gandesc, prima amintitre care imi vine acum in minte este din ziua in care am fost prima data la gradinita, inaite de a ma inscrie. Totul a fost asa de frumos, incat am vrut sa mai raman si dupa ce mama a terminat de discutat cu directoarea. Nu stiam eu ca dupa ce noi am plecat, copiii aceia dormeau – lucru care mie nu-mi placea deloc. sic!

Una din cele mai dragi amintiri ale mele, este cea cand a venit Bunicu dupa mine la gradinita. Atunci am plecat prima data de la gradinita cu microbuzul. Asa cum mi-l aduc eu aminte, era un om foarte bun si l-am iubit foarte tare, chiar daca a murit cand eu eram in clasa I. De fiecare data cand vad poze cu el, ma bucur si imi aduc aminte de el si de copilaria pe care in mare parte am petrecut-o in casa bunicilor la Medias.

Nu o sa uit niciodata cum ne urcam cu Vladi pe gard si dadeam cu apa dupa cocos. Sau cum faceam sandwichuri si cafea din apa cu nisip pe care mai apoi i le vindeam la buni. Si chiar primeam bani pe ele. Sau cand faceam “papleasca” cu Adi, vecinul si cum se plangea el la mama lui ca mami si cu buni sunt foarte rele ca imi cumpara numai papusi si nu am nici o masinuta.
Desi, masinutele si pistoalele au urmat mai tarziu.

Si cand nu eram la Medias, eram la bunicii de la Cluj. Aici era si mai bine pentru ca eram cu Laura, verisoara mea. Mergeam cu buni in parcul mare si ne dadeam pe hinta, sau ne facea cort pe balcon si ne jucam acolo cu papusile Barbie. Alte amintiri sunt legate de bunicul de la Cluj Mosu’ la care noi ii furam telecomanda si ii schimbam canalele din hol, lasand-ul nedumerit ce se intampla cu televizorul.

Desene animate

Ca tot veni vorba de televizor, nu pot sa nu ma gandesc cu drag la desenele animate care erau atunci pe Cartoon Network si in engleza, nu ca acum in romana: Captain Planet, Plastic Man, Yoggi Bear, The Jetsons, Wacky Racers, Dastardley and Mutley, Road Runner si multe altele. Noroc cu Boomerang TV ca ne mai aduce aminte de vremurile acelea prin desenele pe care le difuzeaza.

La Somesul Rece cand mergeam cu buni si cu sora ei, ne jucam cu arcuri si sageti facute de tata din lemn de alun sau de soc. Iar mai tarziu ne jucam de-a Sailor Moon sau de-a Quo Vadis despre care ne povestea o prietena de-a noastra.

Carti ale copilariei

Si cartile pe care le citeam in copilarie. De la aventurile pe mare a lui Jules Verne (pe care nu l-am prea agreat, dar trebuia citit pt romana), la expeditiile prin pesteri ale Ciresarilor, la aventurile lui Nica la Humulesti, Casa Bunicilor a lui Teodoreanu si pana la povestioarele lui Mircea Santimbreanu din Recreatia Mare sau cartile de la Deutsche Bibliothek, imi aduc cu drag aminte de toate aceste povesti pentru ca odata cu ele imi aduc aminte de copilarie.

Si fiind vorba de carti, este o carte care imi aduce aminte cel mai mult de plecarea mea de la Medias si de momentul cand ne-am mutat la Cluj, si anume cartea pe care am “scris-o” eu si care cu toate ca acum mi se pare o copilarie, atunci a fost o parte importanta din viata mea. Imi aduc aminte si acum cat de mandru a fsot tata de mine… atat de mandru incat pastreaza si astazi paginile acelea scrise de un copil de 10 ani.

Cu toate ca au trecut 10 de atunci, amintirile le pastrez cu sfintenie in particica aceea de suflet destinata tuturor lucrurilor frumoase care mi s-au intamplat si care mi se intampla. Si cu toate ca au trecut 10 ani, nu am uitat de copilul din mine pe care unii il descopera cate un pic si azi.

Scrisa de Raluca

Tags: Carti ale Copilariei, Desene Animate, Ganduri Simple, Intamplari, Joc si Joaca, Oameni fascinanti, Povesti sau Basme, Povesti scrise de noi, Senzatii Placute by fatacuportocale
4 Comments »

Zilele trecute, in drumul meu grabit spre casa, am trecut pe langa un centru de pariuri. In dreptul sau m-am oprit cateva secunde. Nimic deosebit, ai putea spune. Ce putea fi inainte de acest local? Niste ruine, mi-ai raspunde. Da, dar ce a fost inaintea ruiunelor..?

Copilaria mea, cu cateva exceptii, a fost una linistita, iubind soarele, fluturii multicolori si zumzetul creaturilor mici. Desi am manifestat o sensibilitate excesiva inca de la o varsta tanara, nu aveam retineri in ceea ce privea joaca impreuna cu alti copii. Si unde poate fi un loc mai potrivit decat un parc?

Ei bine, aici incepe povestea.

Vezi tu, inaintea ruinelor de care am vorbit mai devreme, deasupra acelui teren dainuia un parculet mic, insa care mi-a marcat copilaria. Acolo veneam cu bunica mea, dupa amiaza, sa ma dau in leagane, topogan, sau sa ma joc cu alti copii. Cand oboseam, ma intorceam la bunica mea, care ma astepta intotdeauna la umbra, pe banca, si avea vesnic pregatite citronada acrisoara si placinta cu mere cu scortisoara. Bucatele mici, ca niste bijuterii, puternic aromate si gustoase, si mereu crocante.

In parcul acela am invatat -tarziu- sa ma dau in leagan.

Am inchis ochii cateva minute, luandu-mi avant, si, alaturi de scartaitul scripetelor se auzeau curand tipete de bucurie. Apoi au venit micile ‘olipiade’ de dat ‘pana la bara’, la care mie intotdeauna mi-a fost prea frica sa asist. Erau pentru copii mai mari, care aveau o placere deosebita in a ne supara uneori, insa ne aparau tot timpul de strainii care se bagau in jocurile noastre.

In parcul copilariei mele nu putea sa nu fie copacul copilariei mele.

Mic de inaltime, cu crengi mari si multe scorburi, mi-a fost un bun prieten ani intregi in care am incercat -si reusit- sa-l domin. Ma apara de soarele prea puternic sau de copii rautaciosi, leganadu-ma pe crengile lui. Ma asculta si il ascultam. Imi imaginam povesti cu zane si i le povesteam de cate ori aveam ocazia.

Acum, nu au mai ramas decat amintirile nepretuite, cu sclipiri argintii: leaganele daramate, copacul taiat, si reteta placintelor cu mere demult uitata, insa parcul acela le-a asigurat nemurirea.

Scrisa de Ioana

Tags: Ganduri Simple by fatacuportocale
8 Comments »

Gradinita de pui

In fiecare vara, exact cand mergeam noi “la bunici”, incepea sezonul gradinitei. Vezi tu, la pasarile de curte nu se tine seama de anotimp si puii lor merg la gradinita in miezul verii, de cum se nasc. Cum ajungeam, cum incepeau sa apara peste noapte o mana de pui galbui, in alta zi o intreaga grupa de pui negri domiciliati intr-o fosta caciula a bunicului. Mici, pufosi si galagiosi, erau jucariile noastre preferate.

Intriga

Intr-o dimineata, pentru ca bunicii plecau, am primit o sarcina deosebita, de omulet important: sa am grija de noua serie de locuitori ai caciulii bunicului. Curioasa, desi s-a observat ca puisorii galbui de gaina cam seamana intre ei si daca l-ai vazut pe unul i-ai vazut pe toti, am vrut sa fac intai inspectia. Intre ghemotoacele mici si galbene se gasea si un ghemotoc mai mare, mai galben si mai galagios. Bunica a elucidat iute misterul: un ou de rata ratacit intre cele de gaina.

Unde se arata Gina

Ghemotocul a primit, brusc, numele de Gina. Uite-asa, de-aia. Si pentru ca avantajul comparativ se vedea de la o posta, Gina a fost decretata jucaria verii: forma deloc aerodinamica, depasea cu mult nivelul acceptabil de decibeli, cam murdara era… Coeficient de adorabilitate insa,infinit.

Tratamentul preferential consta in mici bucatele din orice mancam. Pe cand fratii ei vitregi, puii de gaina, mancau malai, Gina primea pepene, mere, piure de cartofi, oua, firimituri de paine, placinta cu mere, caise, rosii din salata, biscuiti, galusti si ciocolata.

Din cand in cand inghitea si bombonele Tic-Tac. Rasfatul suprem s-a intamplat insa cand am observat ca Gina manifesta o stranie preferinta pentru micul dejun cu muste. Mi-a fost greu sa inteleg, eu as fi preferat oricand clatitele sau placinta cu mere ale bunicii… De gustibus non disputandur, insa. Asa ca m-am apucat, nemiloasa, sa vanez muste pentru protejata mea galbena si galagioasa.

Gina imi multumea insotindu-ma peste tot, ca un caine. Cu lopatelele ei scurte si portocalii, a reusit chiar sa urce scarile pana in casa. Iar eu am inceput sa umblu desculta, de teama sa nu o calc. Macaia intr-una. De fapt, Gina tacea doar cand era ocupata cu mancatul.

Scrisa de Daniela

Tags: Ganduri Simple by fatacuportocale
No Comments »

Am tinut sa specific ca este vorba de copilaria mea din cauza jocurilor pe care le-am practicat dar pe care n-am reusit sa le avansez la sporturi olimpice din motive de comitetul de parinti.

Sariturile din leagan la groapa cu nisip, campionatul interblocuri la prastie si cornete cu ace de gamalie in varf, prins pe dupa tufe pe sub geamul vecinilor, prins pe bara, prins prin copaci cand mai trageam cu coada ochiului la chiloteii cu ursuleti ai lu’ vecina – cateva jocuri care ne-au cam prins vreme de 10 ani pana cand au aparut si fetele, moment in care am trecut brusc la flori, fete sau baieti-filme-artisti sau cantareti.

Fetele astea…

Ma infioram tot cand ma atingeam de umarul ei, stateam unul langa celalalt, era prietena mea, ce daca ea nu stia? Who cares, baietii chitzaiau amuzati ca niste catari in calduri, anii au trecut si noi tot mai chitzaim de caldura. Ne spalam de 2 ori pe zi chiar si pe picioare si dupa urechi altfel nu ne apropiam de fete. Poate doar de flori sau baieti. Ne pieptanam de ziceai ca ne-a lins vaca si tot ea ne-a facut cararea.

Sticlutza incheia seara cand pupam fetele de le luau toti dracii, le pupam frantuzeste doar cei care n-aveam carii, ne stiam, restul romaneste sau alta natie muta, adica fara limba. A doua zi veneau cu strugurel in poseta, dar ce mai conteaza, important era ca veneau.

Fotbal in primul rand

Bineinteles ca fotbalul era ceva special, aveam tot ce ne trebuie, minge, echipament, porti, teren, basca puneam mainile in fata la o lovitura libera ca sa dam mai multa veridicitate jocului sau poate ne lua cineva drept seniori.

N-a fost asa, nici acum nu suntem luati de seniori, dupa 25 ani de Alexandre Dumas tatal, fiul si Sfantul Duh. Cei care dadeau suspansul si oftica jocurilor erau vecinii care s-au dus mama, militari, unii in Rai altii in Iad in functie de injuraturile si blestemele pe care le foloseau impotriva noastra si de intonatie.

Jocurile copilariei mele

Unele s-au prins, altele au trecut pe langa noi ca vantul si ca gandul… negru. Ne amintim cu drag de vecinii nostri, oriunde ar fi. Au fost enorm de multe jocuri fabricate de noi si asta a dat farmecul copilariei mele. Lapte-gros, biza, 9 caramizi, banda, jocuri de carti care se terminau invariabil pe frigiderul vecinei de la 3, frigider care-si astepta clientul, dupa cum ne spunea doamna, cred ca si azi mai asteapta dar nu mai are cine sa-l vanda.

Zilele de vara erau lungi dar am stiut intotdeauna sa le facem frumoase.

Scrisa de Costiman

Tags: Joc si Joaca by fatacuportocale
1 Comment »

“Era prea multă singuratate şi acesta nu era locul unde doream să fiu” (Paul Theroux, „My Other Life”)

Se spune că primul trandafir a fost sădit din singurătate.

Povestea lui începe, cu mult timp în urmă, când o fată, spre a scăpa de un blestem ce a căzut asupra ei, a hotărât să sădească o floare. Astfel, ea a sădit o floare în speranţa că nu va mai fi niciodată singură şi va avea întotdeauna pe cineva lângă ea. Chiar şi o floare. Dar, când floarea a crescut, fata a observat că era cuprinsă de o mulţime de spini, ce o înţepau de fiecare dată când dorea să o atingă. Fiind foarte supărată, acea fată blestemă floarea cu propriul ei blestem, după care o duse departe şi o sădi într-o vale, numită Valea Plângerii.

În această Vale, totul era diferit. Pe aici nimeni nu dorea să treacă, deoarece toată lumea ştia că era un loc straniu, unde se simţeau cu totul derutaţi, neînţelegând nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lor. Aici nu găseai pe nimeni în afară de acea floare blestemată, care de altfel nu era urâtă, ci din contră, avea un parfum frumos, iar petalele ei erau de un roşu aprins. (Cineva ar putea spune că acea floare nu avea cum să se simtă singură deoarece era doar o floare, iar florile nu pot avea nici un fel de sentimente. Acel cineva greşeşte amarnic!)

Cu toate acestea, se mai întâmpla, dar foarte rar, ca să mai treacă prin Vale tot felul de oameni. Cu toţii se uitau într-un fel foarte enigmatic la floarea noastră. Odată s-au gândit să-i pună un nume şi i-au spus „Trandafirul”. Dar, de îndată ce au încercat să o atingă, au simţit împunsăturile provenite de la spinii trandafirului. În aceste momente, floarea era părăsită.

Din când în când şi câte o domnisoară mai curioasă dorea să atingă floarea. Dar, de îndată ce observa că din degetele ei se ivea primul strop de sânge, de o culoare asemănătoare cu cea a petalelor trandafirului, se speria şi pleaca în grabă, lăsând în urmă trandafirul singuratic.

Fiecare dintre aceste domnişoare, care aveau curajul să se apropie atât de mult de floarea din poveste, lăsa câte un fir din sângele lor pe spinii trandafirului. Aceste fire roşii îl făceau pe trandafir să îşi reamintească mereu că era nedorit, că toată lumea îl considera ca având un suflet rău. Însă nu era adevărat, pentru că nimeni nu a ajuns atât de aproape de el, astfel încât să-i cunoască adevăratul suflet.

De fapt, tragedia trandafirului provenea din faptul că acesta a fost blestemat să rămână singur. Dar, el încă mai creda că va fi cineva care să-l scoată din Valea Plângerii, vale pe care de altfel nu o detesta, ci chiar o iubea. O iubea pentru că era singura care a stat alături de el din totdeauna. Era singura care nu a fugit de el după ce a observat că frumuseţea parfumului şi a culorii petalelor era compensată de aceşti spini, care, cu trecerea timpul, deveneau tot mai roşii.

Cu toate acestea, exista cineva care îl iubea pe acest trandafir şi îl iubea chiar foarte mult. Acesta eram eu, dar… păcat că numai eu îl iubeam. Ştiam că şi el mă iubea pe mine şi încă, poate, chiar mai mult. Însă… toate se termină din nou trist, pentru că îmi dădeam seama că şi trandafirul şi eu eram singuri. Astfel, avem tot mai multe amintiri triste, tot mai multe certitudini că nu vom scăpa niciodată de blestem şi că vom rămâne pentru totdeauna singuri.

- Hei! Dar cum poţi să spui că mai e singur trandafirul dacă tu îl iubeşti?

- E simplu, pentru că eu sunt trandafirul.

Scrisă de Mihnea Voicu Şimăndan

Tags: Povesti scrise de noi by fatacuportocale
2 Comments »