La 10 ani si eu voiam sa ma fac fotbalist. Tineam mainile in sold cand trageam la poarta de pe loc, spre exemplu. Mimam o incalzire viguroasa agatati de gardul ruginit al terenului de la Eminescu, apoi ne apucam sa facem echipele, cu patima unor jucatori la bursa. Da, viitorul meu, al nostru, sclipea maret la umbra blocurilor de duzina ale buzaului. Fotbalul avea sa ne umple adolescenta, tineretea, viata…aveau sa vina si banii, desigur.

Uneori, mainile curate de dinainte de culcare eu le gaseam a-mi fi un pic straine. Ala cu mainile curate nu eram eu; eu eram, pe rand, atacant suparacios, portar plictisit, pomanagiu enervant, ultimul venit, lasat pe margine. Indiferent de rolul jucat, eu eram mereu acolo, murdar si fericit, 8 ore pe zi, ingrijindu-ma constiincios de radacinile existentei mele.

Terenul din copilarie era singurul loc unde un baiat avea sansa de a invata urmatoarele chestiuni importante

Sunt 5 la numar, si orice tanar care citeste aceste randuri, cu o copilarie decenta la activ, le cunoaste mai mult ca sigur. Pentru restul cititorilor (fete, amatori de ping-pong, experti in fifa 2008), cascati ochii pentru cand o sa aveti copii!

1. Nicio julitura, indiferent de adancimea, suprafata, sau locul producerii ei, nu este indeajuns de grava ca sa-ti lasi echipa in inferioritate numerica pentru mai mult 40 de secunde.

2. Nu conteaza cat de intuneric s-a facut; daca scorul este egal, se joaca in continuare! Mancarea poate fi reincalzita!

3. Pe teren ai voie sa scuipi ca un badaran needucat; este chiar indicat sa o faci cum trebuie.

4. Injura! Varsta celui care adreseaza sau incaseaza o sudalma bine articulata este o variabila numai buna de ignorat atunci cand se rateaza singur cu portarul.

5. Apa se bea numai de la frigider, dupa minim 3 ore de joc, cand corpul luceste de transpiratie, iar plamanii infierbantati nu au niciun cuvant de spus.

Cam astea ar fi.

Scrisa de Codru

Tags: Desene Animate, Senzatii Placute by fatacuportocale
6 Comments »

Vad si acum casa bunicilor, veche, cu prispa ei primitoare, cele doua camere de o parte si de alta a holului, in care era atit de racoare vara si cald iarna, de umblam cu picioarele goale fara sa ne fie frig, cu holul din mijloc ce dadea in camara in care bunica tinea lada cu faina, borcanele cu jumari sau cu poame afumate, camara din care o scara veche de lemn ne ducea in podul plin de pinze de paianjen, prin care se fugareau citeodata, in noptile de iarna, soarecii…

O camera era aceea in care stateam cu totii iarna, si ne incalzeam la o soba mare, lipiti cu spatele de ea, caci patul o marginea pe o parte, cit era de lunga. Cealalta era odaia de curat, in care erau cladite unele peste altele asternuturile de curat, pernele si plapumele bunicii, hainele de bune si gramezile de colaci, pachete cu biscuiti si Eugenia pe care o cistigam cind mergeam cu uratul, iarna…

Nimic din toate astea nu mai este, caci casa a disparut odata cu copilaria mea, cu bunicul si tot ce era frumos si inocent. Casa s-a dovedit a fi putreda, caci era de lemn, bunicul se odihneste in cimitirul satului, iar sumanul lui de sarbatoare sta acum la naftalina in casa cea noua, in care este atit de rece pe jos, si iarna si vara, iar din zilele acelea de iarna nu au ramas decit amintirile.

Iarna se mergea cu uratul…

Asteptam vacanta de iarna asa cum numai copiii stiu sa o faca, asa cum asteptam orice plecare la tara, in acele timpuri cind numai bunicii erau cei care ne intelegeau, cind viata noastra era traita cu adevarat doar acolo, in tara lor. Iarna se mergea cu uratul si o faceam si noi asa cum o faceau toti copiii veniti la bunici de peste tot din tara.

Ne culcam devreme cu o seara inainte, dupa ce in prealabil ne pregateam clopotelele pe care cred ca le pastram de la an la an, nu-mi mai aduc bine aminte, si traistutele din materialul aspru, din lina, in patratele albe si negre, tesut de bunica la razboiul instalat toata iarna in camera de care v-am mai pomenit, de nu mai raminea loc decit de niste nepoti neastimparati, care ii incurcau itele.

Bunicul isi aducea de cu seara sumanul cel de sarbatoare, mare, greu, din o stofa groasa, tesuta tot in casa, de mama lui, pe cind era flacau, si caciula din miel brumariu, cu rinduri ondulate in blanita, si se pregatea si el de eveniment la fel de serios cum o faceau nepotii.

Ne trezeam cu emotii, si alergam la fereastra ca sa vedem cit de inalta s-a mai facut zapada peste noapte si ce nameti avem de infruntat. Ne luam traistutele, mai faceam o repetitie pe drumul spre poarta si cu bunicul in urma noastra, pe ulita inzapezita, cu carari taiate prin zapada inalta cum numai in copilaria mea am cunoscut, ne intilneam prietenii cu care urma sa facem grup, iar bunicul, companionul care avea sa ii tina tovarasie.

Recitand aceiasi uratura…

O zi intreaga bateam satul in lung si in lat, recitind aceiasi uratura la ferestrele satenilor, mai repede sau mai incet, mai clar sau mai bolborosit, tragindu-ne coate, imbrincindu-ne sau fugind cind ne dadeam seama ca nu ne va deschide nimeni, plini de seriozitate cind situatia o cerea, intindeam minutele dupa colaci, biscuiti, mere, nuci sau ce mai era, zornaiam banutii pe care satenii mai instariti ni-i dadeau, inghetind pe ultima suta de metri.

Bunicul mergea de citeva ori acasa sa goleasca traista in doua movile diferite, una a nepotului si alta a nepoatei, care, ajungind acasa isi insirau colacii pe fringhie si isi evaluau cistigul. Bunicul se facea tot mai vesel, caci rudele sau prietenii il mai cinsteau cu un pahar de vin, ca sa nu inghete in asteptarea nepotilor, si seara se declara tare multumit cind nepotii sareau in sus de bucurie, cu picioarele desculte, laudindu-se cu paralele cistigate.

Parca l-am auzit pe bunicu venind din gradina…

Adormind cu gindul la bunatatile pe care le vor cumpara cu ele, inveliti de bunica cea grijulie si vegheati de Maica Domnului din icoana afumata de pe peretele de la rasarit, intr-o casa care nu mai exista decit in amintirea nepotilor, in visele de iarna si tresarirea bunicii la zgomotul facut de trecerea anilor… “Parca l-am auzit pe bunicu venind din gradina…” E doar vintul, bunico, care trinteste portita pe care de mult nu mai vine nimeni din gradina.

Scrisa de Oana Petroaie

Tags: Intamplari by fatacuportocale
2 Comments »

Bunicule, au trecut cinci ani..

Să stau pe genunchii tăi. Să mergem în parc, eu cu lopăţelele şi tu cu pălăria ta de paie. Să jucăm badminton în casă şi fluturasul să spargă abatjour-ul vernil, să ne certe bunica pe amândoi, mai ales pe tine, bunicule, pentru că ai intrat în mintea copiilor. Ai intrat, da, şi niciodată n-o sa mai pleci de-acolo, din mintea copiilor.

Să mâncăm îngheţată galbenă de la Ciurchi. Să mă dai în scrânciobul dintre uşi, spre holul de la baie, în casă.. Cine-a mai fost ca noi bunicule? Mmm? Cine-a mai avut scrânciob în casa?

Se apropie Paştele, bunicule; îţi place atât de mult Paştele… Mi-e dor să mă uit la tine cum vopseşti ouă; vopsele tipografice de la fondul plastic, roz, verde, bleu – miros de ulei şi diluant şi tu vopsind ouăle fierbinţi cu palmele goale. Nimic nu te frige. Bei laptele încă fierbând, borşul clocotit şi o cană cu apă de la frigider.

Tot ce e mai bun pentru noi e de la tine.

Mi-ai păstrat casa pe care mi-o inventasem sub masa din sufragerie, încă mulţi ani după ce copilul care am fost nu a mai locuit acolo. Ai păstrat tot tot tot ce am pus pe scândurelele de lemn, căniţe, jucării, cutii de chibrituri, desene, farfurioare pentru păpuşile care veneau în vizită. Le-ai îngrijit şi le-ai sters de praf, de parcă aş fi fost eu însămi în fiecare lucruşor.

Ai avut şi ai grijă de mine.

Nici un creion măcar, nici o radieră nu ai aruncat, ai păstrat tot… Te uitai cu drag la ele când veneam la tine şi le redescopeream impreună, cu mare încântare: eu mă bucuram pentru că uitasem de ele, iar tu erai fericit să mă vezi râzând. Pufneai strângând ochii şi dând capul într-o parte. Erai fericit, atât de fericit încât abia mai încăpea atâta iubire..

Mi-e dor de râsul tău întreg, rotund, mare, larg şi drag. Râsul tău drag. Râsul meu drag.

Mi-e dor să te sărut pe obrajii curaţi şi netezi, mirosind a colonie. Bunicule ce obraz moale şi parfumat ai!! Râzi, mândru că am observat şi spui: “ştie bunicu ce-i place puicuţei. De asta se ferchezuieşte el aşa când vii tu.” Să bem o bere în tren, în drum spre Cluj. Să stăm pe-o bancă, bunicule, să-ţi povestesc cum am râs şi cum am plâns de când ai plecat. De fapt tu ştii, ştii tot, te bucuri şi te întristezi impreună cu mine şi cu Andrada, cu tata şi cu bunica. Nu pot să scriu…

Te aud, te aud cum imi spui “ieeee, nu te mâhni bunicule, că eu tot acolo sunt, unde sa plec eu de lângă voi?” Spui “lasă bunicule, că trece.. atâta pagubă şi-atâta supărare s-avem noi..” E mare bunicule şi doare mult. Nu trece niciodată.. Se mai ascunde uneori printre celelalte, face loc altor griji, dar nu doare niciodată mai puţin. E mereu acolo golul şi dorul; şi tu esti mereu acolo şi mă doare mult faptul că nu pot ajunge până la tine, să stăm pe fotoliu şi să ne privim. Măcar să ne privim.

Bunicule, CUM făceai tu de-mi alungai toate grijile spunând numai “lasă bunicule, că trece” şi azvârlind cu mâna închipuitele gânduri rele, ca pe-o minge spartă, “cââât colo”? Nu ştiu cum făceai, dar era atât de bine… La fel ca tine ştie să facă numai el: l-am găsit pe el, care-mi alungă grijile aşa cum făceai tu. Tuturor le-am povestit despre tine; îşi doresc să fii bunicul lor; îşi doresc să fie ca tine când vor fi bunici… Numai ţie nu ţi-am spus niciodată toate astea, bunicule. Din râsul tău am înţeles că le ştiai.

Bunicule, eu iubesc mult, aşa cum ai iubit tu, să ştii asta.

Scrisa de Adina Hutanu

Tags: Oameni fascinanti by fatacuportocale
3 Comments »

Intre cei doi ciresi din fata blocului erau doua bancute, intre bancute era o masa, iar pe masa erau carti de joc, “Piticot”, “Nu te supara frate”, biletele de la “Om bogat, om sarac”. Asta se intampla de obicei seara, cand ne dureau pe toti picioarele de la alergat sau cand mingea ajungea (nu se stie cum) pe balconul vreunui vecin care ne ura si nu ne-o mai dadea niciodata inapoi. Pana maine.

Nu eram foarte multi: eu, sora-mea mijlocie si sora-mea mica (oamenii ne strigau “fete”, unii nici acum nu ne stiu dupa nume), Rebi, gemenii si inca vreo sase baieti, doi cate doi frati. Pe gemeni ii chema Ghita si Vasile, erau cei mai mari dintre noi si ii deosebeam dupa modelul scaunelor cu rotile.

Vasile stia cele mai multe glume, iar la “v-ati ascunselea” facea de obicei echipa cu Norbi. Ei faceau echipa cu cate-un baiat pentru ca nu puteau sa alerge suficient de tare de unii singuri. Rebi era “baiata” si nu era seara in care sa nu se certe cu nenea Misu din cauza ca l-a batut pe fiul lui. Tanti Muresanca o incurca mereu pe Rebi cu noi si pe noi cu ea si para parintilor copilul gresit.

Sora-mea mica era un fel de vedeta locala, pentru ca stia cantecele japoneze de la Sailor Moon si nu tupea niciodata pentru ca era prea mica. Ca sa nu se supere ca o consideram “pitica” ne numaram intotdeauna in asa fel incat ea sa iasa prima afara. Asta nu se considera trisat. Trisat era numai cand numarai in asa fel incat sa iesi tu primul afara. Asta nu prea se intampla pentru ca nu era rusine mai mare decat sa strige ceilalti dupa tine “lasul, lasul” sau “ai tri-sat, ai tri-sat”.

Regulile jocurilor nu puteau fi schimbate decat daca ai zis “pui-pui pe rosu”. Iar “pui pe rosu” nu se zicea decat in cazuri importante. Eu eram aia care vroia tot timpul sa inventeze jocuri noi, iar cand ne jucam “de-a ceva”, eram personajul negativ pentru ca “aia rai faceau tot timpul mai multe”. Cu impartitul dreptatii era sora-mea mijlocie.

Acum suntem toti mari…

Scrisa de Paula Craciun

Tags: Joc si Joaca by Ama
1 Comment »

Dormeam in caldura dintre bunici. Ea in stanga, el in dreapta, duna ma sufoca si de multe ori evadam la picioare pentru a ma putea descoperi. Bunica nu se dadea batuta si racelile mele repetate erau un motiv suficient pentru a ma pastra acoperita cu orice pret. Lupta din timpul noptii se sfarsea doar spre zorii zilei cand adormeam in patul gol.

In casa lor somnul era sfant. Daca cineva dormea, toata lumea umbla pe varfuri, inchideau usi cu atentie maxima si vocile erau abia niste soapte. Iar cand dormeam eu, situatia era tratata cu si mai mare seriozitate. Pana aparea bunica…

Rumena deja in obraji, mirosind a aerul rece al diminetii si uneori a fumul de la focul proaspat aprins, bunica tragea cu o miscare brusca draperiile grele care lasau soarele in camera.

O singura data a participat si bunicul la trezirea mea. Atunci a intrat in camera in urma bunicii si a ramas in usa framantand nervos clanta. Bunica nici nu m-a privit si a iesit repede din camera. Bunicul a ramas in urma ei si a mormait in barba:

- Te rog sa nu plangi!

- De ce? am intrebat eu cascand inca prelung, cuibarita in mijlocul dunei pufoase.

M-a privit un moment lung ca si cum sa-si faca curaj si apoi a spus totul dintr-o rasuflare:

- Au otravit cainele. L-am gasit azi-dimineata umflat…mort. Nu cred ca e bine sa-l vezi asa! Vreau sa il ingrop.

Am clipit un pic mai des. Nu am inceput sa plang. Bunicul a iesit din camera si a inchis incet usa dupa el.

Poate visam…

Scrisa de Ama

Tags: Ganduri Simple by Ama
No Comments »

Adevarat este ca ce a fost in trecut, trecut ramane si nu-l mai poti readuce inapoi.
Ma scufund in amintirile mele de cand eram copil si imi vine in minte o sanie apoi un derdelush,un trenulet pe gheata… hei, sunt si eu pe acolo! un copil de 9 anisori!
Incet-incet mi se contureaza mai bine imaginea aceea.

De la simple flashuri, in minte mi se deruleaza secvente dintr-un film de mult uitat.
E adevarat ca nu are un inceput si un sfarsit, dar prinde esenta.
Esenta a ceea ce eram atunci, un copil jovial pus pe sotii, care statea cat era ziulica de mica (deh iarna se intuneca la 16) pe partie si striga de sub un fular gros : 14 ca trece 16!

Aveam cea mai mare sanie din zona (avea 3 locuri) insa nu-mi placea sa ma dau cu nimeni, iar ca Guest Star intotdeauna era mama sau tata pentru ca stiam ca la intoarcere cineva sigur cara dihania din fier. Dar de cele mai multe ori trebuia sa ma descurc, evident!

Cu fiecare iarna ce trecea, saniile se modernizau si ele, aveau un spate din puf pentru un comfort mai ridicat, deja erau la moda cele din plastic, viu colorate si usoare ca vantul.
Sania mea era la fel in fiecare iarna: o tona de fier si mult lemn. Ah da! Si o paturica rosie cu tzurtzuri! Doamneee, numai eu stiam de cate ori am pierdut patura aceea, insa nu ma lasam pana nu o gaseam si o gaseam ca eram ambitioasa tare! O gaseam ingropata sub zapada si o recunoasteam dupa franjurii pe care zapada nu apucase sa ii acopere.

Si ce ma mai ofticam atunci cand dupa un urcus destul de greu cu sania mamut, mama ce se afla in deal imi spunea ca distractia era gata, trebuia sa intru tam-nesam in casa si ce ma mai rugam de ea sa ma mai lase o data ca doar facusem atata efort sa urc dealul ala. Si mama mai venea o data sa ma ia in casa si inca o data… Pana cand veneam singura dardaind de frig, cu hainutele ude de la zapada, insa invingatoare ca i-am facut fata monstruletului meu imbracat in rosu.

Intram in casa cu fularul in mana si caciula intr-o parte cu fagaduieli pe care nu le indeplineam niciodata de gen:”mama, promit ca fac toate temele, promit ca pun fularul cum trebuie, numai lasa-ma inca putin afara!” insa mama ma stia ea prea bine…

Iarna urmatoare era la fel, posibil ca strigam mai tare “14 ca vine 16!”, poate ca rezistam mai bine la effort, insa nu sunt sigura de asta. Probabil ca aceste amanunte sunt uitate sau ratacite in coltul amintirilor. Cert e ca nu m-am mai dat de mult cu sania, iar in Bucuresti nu am cautat niciodata iarna un derdelus propice pentru continuarea unui obicei practicat cu drag in copilarie.

Acum, dupa mai bine de 10 ani am aceleasi replici iarna, cand vorbesc cu mama la telefon: da, mama, promit ca ma imbrac gros, ca port fularele de la tine, ca nu-mi pierd manusile pe unde apuc… evident ca port si caciula, nu se mai pune problema, numai da-mi acea perioada inapoi! Lasa-ma inca putin pe partie cu toti copiii aceia cu care am copilarit…

Scrisa de Tyeisha, castigatoare a concursului bookblog.ro de 1 iunie

Tags: Joc si Joaca by Tyeisha
5 Comments »

Imi aduc cu drag aminte de serile de iarna, in casa bunicilor…

De focul ce ardea domol, de trosnetul lemnelor ce ardeau, de radioul din perete ce ingana o muzica taraganata si lalaita, de lumina difuza, raspandita in camera de un bec chior, sau de o lampa, dupa caz, bunica, ce torcea langa soba, bunicul curata porumb, si ne dadea noua, nepotilor, ciocanii ramasi, sa costruim casute, sau poate ca trageam pisica de coada, sau poate ca mazgaleam ceva pe un caiet, si pe urma o intrebam pe bunica ce-am scris acolo, iar ea zicea tot felul de lucruri nastrusnice, de izbucneam cu totii in ras, sau cate si mai cate…

Ce vremuri…

Prin radioul din perete(pe care bunicul il numea “difuzor”: “ ia da drumu’ la difuzor, sa vedem ce mai zice…”), vechi de pe vremea razboiului, poate chiar mai vechi, s-a realizat, o buna bucata de timp, contactul meu cu lumea exterioara satului.

Era o cutie de lemn, de dimensiunea unui toaster, poate ceva mai mare, dintr-o culoare nedeslusita (cred ca la origine a fost un maroniu inchis), plin de carii, acoperit cu o panza de culoarea benzii acelea cu care se lipeste pansamentul (celebrul “leucoplast cu rivanol, trei la zece mii”), dar care cred ca la origine a fost un rosu caramiziu. Scala nu avea, iar ca butoane, doar unul, pentru reglarea volumului. Avea in schimb “ceva”, de forma unui bat de inghetata, care, prin deplasarea lui la stanga sau la dreapta, puteai baleia necunoscutul, in cautarea singurului post ce se putea prinde : “Radio Romania Actualitati”.

Cu timpul, acest “ceva ” a fost upgrade-at cu un bat de chibrit, pe urma cu o bucatica de ziar indoita, pentru a fi apoi definitiv inlocuit de o surcica de lemn, cioplita.

Era ca o cutie neagra pentru noi, copiii. Era singurul obiect din casa despre care nu stiam din ce-i alcatuit, singurul obiect pe care nu-l desfacusem, demontasem, dezmembrasem (asa cum faceam cu celelalte obiecte sau cu jucariile, care, dupa ce le faceam la loc, ne miram de ce nu mai functioneaza). Si asta pentru ca bunicul, intelept, il agatase intr-un cui din perete. Sau poate ca locul lui era acolo, poate ca era “difuzor” de perete, conceput special pentru asemenea cazuri extreme…

Cotele apelor Dunarii, prezentate in romana, franceza si rusa, si pentru care, multa vreme mi-am batut capul sa le inteleg rostul, dupa care am renuntat(“Orsova ieri, 324 centimetri”, “Bratislava, 547 tzientimieter”), sau “ora exacta”(dupa care bunicul isi fixa ceasul, si care, odata la doua zile, statea din nou, din motive care, de multe ori, noua, nepotilor, nu ne erau straine), sau balada lui Porumbescu, sau “Ciocarlia” lui Enescu, sau tot felul de tarafuri sau fanfare, sau “Nah Neh Nah”-ul lui Vaya con Dios, sau Scatman, toate astea, cand le mai aud, ma duc cu gandul la anii copilariei, calatoresc in timp, inapoi, si iar ma simt ca atunci, gata in orice moment sa fac ursuleti din perdelele bunicii, asa cum am invatat de dimineata la gradinita, sau sa tai limba ghetelor bunicului sa-mi fac prastie, sau cine mai stie cate…

Si cand te gandesti ca toate astea, noi(eu si frati-miu, care, cu-n an mai mic, lucra cot la cot cu mine la subminarea autoritatii si suveranitatii bunicilor), le faceam zi de zi… Si bunicul nu se supara, dar ne mai zicea cateodata:

“Maaaa’, da rai mai sunteti ma’! Ori va mananca chelea, si vreti sa va scarpin io c-o nuia!?”

La care noi, fuga in “varful” casei.

“Dati-va ma’ jos, ca nu va mai fac nimica. Glumeam si io cu voi.”

“Mai faci, bre ? Mai zici ca ne bati ?”

“Nu mai ! Gata ! Promit ! Numa’ sa va dati jos !”

La care noi il mai pedepseam cu inca vreo doua ore, ca de, tocmai descoperisem un nou loc se joaca, si cu cateva tigle sparte, binenteles, nu intentionat, ca nu eram copii rai.

“Vezi bre, tataie, daca nu ne ziceai nimica, aveai tiglele intregi.”

“Da bre, vezi!?”

“Daaaa ma’, ca bine ziceti! Uite ca la asta nu m-am gandit.”

Frumoase vremuri…

Scrisa de Denis

Tags: Oameni fascinanti by denis
No Comments »