Ca si a multora dintre cei “mari”(eu am 24 de ani:), copilaria mea a fost si este presarata de amintiri vesele si triste. Spun “si este” pentru ca si acum copilul din mine face minuni…

Sunt o fire melancolica si de cele mai multe ori introvertita si uneori ma gandesc la copilarie ca la ceva fantastic care a fost si ar putea sa mai fie… Asta pentru ca am avut o copilarie fericita, cu parinti grijulii si frati care ma “ajutau” la sotii, nu ca as fi fost tare sotioasa, dar eu eram genul de copil care “tacea si facea”; nu-mi placea sa fac valva pentru orice lucru, considerand ca e mai interesant sa se afle dupa ce il fac….

Asa ca m-am hotarat, fiind printre cei mai mari, sa fac impreuna cu surorile mele, dar fara sa stie parintii (oricum, era o surpriza:), intalniri literare! Si asta nu pentru ca ma nascusem pentru arta, ci ca sa le dau ocupatie surorilor mele care erau tare sotioase, mama putea, astfel, sa lucreze linistita.

Ceea ce m-a frapat a fost faptul ca ele au acceptat si chiar le-a placut! La aceste “intalniri’ – care aveau loc in sufragerie – le citeam de obicei poezii (care, ulterior, erau invatate pe de rost – de ele), povestiri, intamplari amuzante, glume, iar fiecare isi avea aportul ei, intalnirile noastre devenind dezbateri literare! (am uitat sa specific ca eu aveam aproximativ 14 ani, iar ele 9, 7 si respectiv 5 ani). Lucrul acesta a durat toata vara, urmand ca ele sa isi aprofundeze noile cunostinte la scoala…:)

Am povestit aceasta intamplare deoarece una dintre surorile mele mi-a spus, recent, ca tare ar mai dori o intalnire literara! M-am bucurat ca inca nu a uitat “efortul” meu de a le tine cuminti si, mai ales, de a le “cultiva”. Oricum, efortul meu a fost rasplatit si de laudele mamei care nu au intarziat sa vina, mama fiind cea care stia sa ma aprecieze chiar si cand eram foarte nemultumita de mine.

Acum, culmea ironiei, sunt profesoara (de doi ani) de limba romana si am “intalniri literare” cu elevi prea putin interesati de limba si literatura romana… Stiam eu ce stiam, cred ca asta e intuitia…

Scrisa de Lidia, castigatoare a concursului bookblog.ro de 1 iunie

Tags: Intamplari by andrasayona
No Comments »

Era una din verile de dinainte să înceapă şcoala, una din singurele zile pe an în care părinţii plecau noaptea de acasă, pe la vreo nuntă probabil sau cine mai ştie pe unde, iar în anul acela, înainte de începerea şcolii se hotărâseră să ne lase, pe frăţiorul geamăn şi pe mine singurei acasă, fără a chema vreo altă rudă care să stea cu noi peste noapte.

Nu se înserase încă şi, în coaliţie cu vecinele de lângă, mai mici ca vârstă decât noi dar şi ele rămase singure acasă, am hotărât să pornim într-o aventură care ne fascinase de multă vreme şi pe care nu reuşiserăm s-o punem în practică din cauza părinţilor.

Ne-am hotărât deci să ne urcăm pe casă, ca să vedem dacă mai sunt pe-acolo măselutele şi dinţişorii aruncaţi ciorilor, pentru că pe-atunci Zâna Măseluţă nu le lua direct de sub pernă. Şi-n plus aveam de gând să străbatem la pas tot acoperişul celor doua case, într-o aventură pe care nici unul dintre noi n-o mai făcuse până atunci şi care părea deosebit de periculoasă

Nimic mai uşor, ne-am urcat toţi 4 din curtea mea, mai întâi cocotându-ne pe scaune, apoi pe un dulap şi-n cele din urmă pe acoperiş, şi-am pornit tiptil-tiptil pe casă, încercând să nu facem prea mult zgomot cu papuceii pe tablă, să nu alertăm vecinii care eram convinşi că ne vor pârâ părinţilor.

Nu găsiserăm însă nici o măseluţă pe casă, dar găsisem în schimb nişte ţevi de cornete, nişte invizoace, o minge de tenis şi o praştie veche de-a frăţiorului, asa că ne-am continuat uşor-uşor drumul, sărind cu brio pe casa vecină, pe care am străbătut-o cu la fel de multă atenţie ca până atunci.

Numai că o dată ajunşi la capătul celei de-a doua case ne-am aflat în dilema de a nu mai putea coborî, pentru că n-aveam cum şi pe ce, mai ales că la vecine în curte nu era, ca la mine, vreo măsuţă, scară, dulap sau orice altceva, ci doar vreo 3 metri şi ceva abrupţi şi cam atât.

Cumva însă cea mai valabilă soluţia ni s-a părut să sărim de acolo direct pe cimentul din curtea vecinelor, pentru că zgomotul paşilor noştri pe tabla de pe case la întoarcere i-ar fi alertat şi mai tare pe vecini, iar noi eram toţi paranoici că fuseserăm deja auziţi şi că se strigase deja la noi să ne dăm jos.

Frăţiorul meu, figura cea mai autoritară şi simbolul curajului din grupul nostru de cutezători s-a simţit dator să facă un mic sondaj prin care să testeze dacă e cineva din grupuleţ care nu are curaj sau nu vrea să sară, mai ales că vecinele noastre erau cu unu, respective doi ani mai mici şi nu erau la fel de băieţoase ca şi mine, care mă jucam cot la cot cu frăţiorul.

În mod tare curios stabiliserăm strategia, aceea de a sări direct pe ciment, însă nimeni nu avea curajul să sară primul de pe casă, asa că, fără să mă gândesc prea mult am luat iniţiativa şi am topăit eu, direct în picioare, plonjând de la 3 metri pe ciment, unde în cele din urmă am căzut şi-am început să plâng. Toţi de sus, asistând neputincioşi la toată faza au ales să se întoarcă din drumul lor şi-au început să alerge pe case, ignorând orice zgomot făcut de tabla de sub paşii lor, precum şi gândul că poate îi aud vreun vecin, totul numai ca să ajungă mai repede la mine.

Am şchiopătat vreo săptămână, iar părinţii n-au aflat de mica noastră excursie de pe case, dar în schimb am învăţat, şi eu ca şi restul copiilor nebuni cu care îmi împărtăşeam dubiile legate de ciori, că într-adevăr sunt rapide la a lua şi mai ales aduce dinşi noi şi mai tari. Şi-n plus am învăţat şi că nu e bine să fii cel mai curajos, înainte de a fi cel mai înţelept, însă nu a durat mult, pentru că aveam să facem o nouă boacănă

Scrisa de Ligia

Tags: Intamplari by ligia
4 Comments »

Copiii nu au nevoie de calendar ca sa stie in cate ale vacantei sunt. Lumea e plina de semne pe care oamenii mari le ignora sau doar le uita.

La inceput au fost corcodusele

Corcodusele si caisele verzi sunt mesagerii vacantei. Asta spun corcodusele, cu gustul lor acrisor: mai e atat de putin! Caisele, mai mari, mai asezate si mai credibile intaresc mesajul: noi zicem sa va dezmortiti de pe acum. Faceti-va incalzirea pentru vacanta catarandu-va prin pomi, dupa noi. Ideea de vacanta are gust acrisor.

Planuri de tei

Cand infloresc teii deja vacanta e aici. Iesim de la scoala si facem planuri. Macar atata stiu si oamenii mari: ca planurile aduc realitatea mai aproape. Aproape-vacanta miroase a tei. Inspiram, inchidem ochii si ne vedem la munte, jucandu-ne cu picioarele in apa rece a raului, sau pe balcon acasa, tresarind la aventurile lui Winnetou cu o mana si cu cealalta invartind in castronul cu cirese…

Zgarieturi dulci si cercei

A spus cineva cirese? Aruncam cat colo coronita si o inlocuim cu cercei din cirese. Racoarea fructelor in spatele urechii e semn ca maine ne trezim tarziu si ca de acum incolo facem numai ce vrem. Sa fie clar!

Tot de maine ne vom vana singuri ciresele, ca doar nu citim Winnetou si Robinson Crusoe degeaba. In gradina propriului bloc sau in gradinile prietenilor invatam sa vanam in echipa: cel mai mic sta de sase sa nu iasa baba de la doi, cel mai agil se catara sus-sus in cires iar fetele aduna ciresele de pe ramurelele aruncate. Cand ne facem mari o sa invatam sa nu mai rupem ramurelele cu totul, pana atunci ne bazam pe natura care pana acum nu ne-a dezamagit.

Primele saptamani de vacanta au semne clare, care ustura dar trec repede, mai ales ca nici nu le simtim: zgarieturi mici si lunguiete pe picioare si pe antebrate.

Semnele de buna-purtare

Cum ne-a invatat pe noi la Stiintele Naturii, ca orice vietate, vacanta este alcatuita din cap, trunchi si picioare. Paradoxal, desi apar pe picioare, semnele de buna purtare se intampla in trunchiul vacantei: partea cea mai mare si mai putin segmentata.

In parc cu rolele, in jurul blocului cu bicicleta, leapsa cu prea multa energie cu copiii care stau la acelasi hotel cu noi sau scoica pe care am ratat-o la adunat de scoici si am regasit-o la cazut in genunchi. Toate sunt semne de trunchi de vacanta si uneori trunchiul de vacanta miroase a rivanol si apa oxigenata si are mustati amuzante, din ate de pansament.

Degete crete

Urmatorul semn al vacantei e rosu pe dinauntru, verde pe dinafara, si increteste degetele. Hai, ghiceste! Pepenii apar atunci cand am alergat destul, ne-am jucat cat cuprinde (ceea ce nu inseamna deloc ca nu mai incape!) si acum descoperim aventuri in care alergam in imaginatia noastra, prin carti. Picaturile dulci stau bine pe rochita lui Dorothy din “Vrajitorul din Oz”. Nici Toto nu pare deranjat.

Maro-galbui

Culoarea degetelor cand incepe scoala. Nuci inca verzi. Se curata odata cu primele teme.

A spus cineva nuci si teme? Ca eu am auzit cirese si cercei…

Scrisa de Daniela

Tags: Senzatii Placute by daniela
No Comments »

Nu mai stiu cum a inceput totul, dar m-am trezit zburand. Cu bratele intinse lateral, ca un avion, ca o pasare, nu ca Superman (pe care il vazusem, cu vreo doua zile mai inainte la televizor), cu mainile in fata. Mi se pare cam aberant sa zbori cu mainile in fata. Iti reduci substantial vizibilitatea, si pe deasupra, n-ai nici stabilitate.

Nu depuneam prea mare efort. La suprafata pamantului, simplu, fara looping-uri. Zburam pe dealurile din jurul casei bunicilor, nu prea departe, sa nu ma ratacesc, iar ca distanta fata de sol, nu depaseam doi, trei metri. Necunoscutul ma speria. Nu aveam o directie prestabilita, nici un ritm constant. Directia si ritmul mi-l impuneam dupa bunul plac. Urcam incet un deal, ca pe urma sa-mi dau drumul in picaj la vale, si sa ajung, aproape instantaneu, in varful dealului vecin. Sau planam deasupra vreunei pajisti, studiind cine stie ce, prin iarba.

Poate ca sufletul meu nu se saturase de joaca, si, dupa ce am adormit, s-a dus sa se mai zbenguiasca… S-a dus sa mai dea o tura…

Intr-un final, m-am trezit. Soarele lumina camera varuita alb, bunica deschisese usa sa aeriseasca, in timp ce deretica prin casa. Odata cu aerul proaspat de dimineata, patrundea inauntru, mai un latrat de caine, ba un muget de vaca, ori vreun fosnet de frunze, adus de o pala de vant domol, sau vreun zumzait de albina, ori, vreun cocos ragusit, care, simtind magia momentului, nu s-a mai putut abtine, si a izbucnit, exprimandu-si zgomotos entuziasmul.

Era atat de frumos, incat iti venea s-o zbughesti afara, si sa strigi cat te tin plamanii:”Buna dimineata, Soooareeeeeeee!”

Scrisa de Denis

Si o faceam adesea. Dar nu si in dimineata asta. Nu chiar acum. Atat de frumos a fost zborul, atat de plina imi era inima de exaltare, incat am preferat sa inchid ochii, si sa ma duc sa mai dau o tura…

Stau acum si ma gandesc, si ma mir, cata fericire poate incapea in sufletul unui copil. Sa zbori o noapte intreaga, si sa te trezesti intr-o lume ca de basm, plina de parfum, vraja si mister, e ceva ce un om mare nu poate suporta. Asa ca am renuntat sa mai visam, si am inceput sa ne multumim cu ce a ramas. Acum ne e de-ajuns si o vorba buna, sau poate o bluza noua, ori o carte reusita. Poate vreo realizare pe plan profesional sa-ti mai provoace un pic de emotie, dar pentru asta, trebuie oarece sacrificii.

Cand esti copil, esti inconjurat de lumina, dragoste, lumea e a ta. E ca si cum ai fi tinut in brate de Dumnezeu. Poate doar sarutul persoanei iubite te mai poate face sa te simti asa. Poate ca, atunci cand esti indragostit, calatoresti in timp. Florile isi recapata parfumul, aerul vibreaza, viata isi recapata culoarea. Dar suntem, de obicei, prea ocupati pentru asta. Prea ocupati sa mirosim florile, prea ocupati sa ascultam natura, prea ocupati sa mai visam. Si atunci, micul Andrei, Ioana, Maria, sau cum va mai numiti, dispare incet, incet, incet.

Si, pe masura ce imbatranim, si avem la randul nostru nepoti, si vedem cum fac primii pasi, primele nazbatii, incepem sa ne amintim, sa simtim, sa retraim. Si atunci, avem doua generatii de copii, in loc de una: cea a nepotilor, prezenta, cu poznele si giumbuslucurile lor, si cea a bunicilor, care le retraiesc, dar intr-un alt timp si alt spatiu.

Gata. Am obosit, si s-a facut tarziu. Ce frumos e sa zbori… Ma duc sa mai dau o tura…

Veniti si voi? Ma gasiti acolo.

Tags: Povesti scrise de noi by denis
3 Comments »

continuare de la “Se numeau Tanti”

Baba Catrina era mai batrana ca lumea arata ca o femeie de la tara, purta basma in loc de clasicul par pus pe bigudiuri , era garbovita, vorbea greu si nu ne dadea niciodata nimic. Era urata si rea ca vrajitoarea din Hansel si Gretel si avea un copil mare care statea mereu in casa si se legana in fata geamului pentru ca era bolnav. Ea era cea de care fugeam, pe care fantezia noastra o ridica la cele mai inalte grade malefice, pe care o consideram vrajitoare si de atingerea careia ne era frica.

Scrisa de Andra

Dezvoltasem povesti potrivit carora ar manca copii si de fiecare data cand iesea in fata blocului cu haragul ei mare de fasole ca sa “Ni rupa chicioarele” cum ne ameninta, fugeam mancand pamantul de frica sa nu ne atinga cu batul ei si sa ne transforme in copii ciudati care se leagana la ferestre. Asta era un adevar general acceptat, era clar ca baiatul ei fusese obraznic si Baba il potolise pe veci. Acum nu mai putea sa bata mingea in fata geamului ei de la parter, nu putea sa tipe ca noi adunarea sau sa se joace de-a Cerbul de Aur lalaind cat il tinea gura asa cum lalaiam noi in fiecare seara langa geamul masterei.

Intr-o zi nu stiu cum ne-a venit idea sa ii facem ceva rau ca sa o pedepsim pentru ca ura copii. Ne tot gandeam dar nu prea stiam ce, si cum atunci cand ai 6-7 ani cum aveam majoritatea dintre noi ti se pare o rautate groaznica sa jignesti pe cineva, noi am rupt o oaie dintr-un caiet si eu, care eram deja in clasa a doua am scris cu litere de tipar “ESTI O VRAJITOARE REA CAR SI-A VRAJITORIT BATATUL CA SA NU FACA GALAGIE”, cu greselile de rigoare datorate emotiilor pe care fapta mareata mi le provoca. Apoi am chibzuit impreuna ce sa facem.

Unii spuneau sa bagam foaia pe geamul deschis ca sa o gaseasca baiatul ei, altii sa o lasam in cutia postala si in sfarsit, eu voiam sa o bagam pe sub usa ridicata putin de la sol si fara prag. Eu sunt mai mare si eu am scris, asa ca o bagam pe sub usa, asa cum vreau eu, ca la geam ne vede si de pe cutia postala poate sa ne ia amprentele si sa vada cine suntem, asa ca intr-o secunda, cat ceilalti inca se certau, am fugit si am strecurat foaia pe sub usa babei.

Cand fapta fusese implinita am fugit in sus pe scari, pana la mine la patru unde am stat si ne-am sfatuit. Ne-am adus acum aminte ca si foaia avea amprente si ne era frica, sigur se duce la politie si ne baga la inchisoare. Ba nu se duce, ca afla politia ca e vrajitoare si tata lu’ Alina de la doi e politist si o baga pe ea la inchisoare. Oricum, intr-un final, mai mult de frica sa iesim afara (trebuia sa trecem prin fata usii ei) ne-am carat fiecare pe acasa sa ne uitam la desene si sa ne asteptam parintii.

Cand am auzit cheia in broasca am iesit in fata usii si am strigat vesela “Ce mi-ai adus?”. Mama venea dintr-o delegatie cu valiza dupa ea si era… cam suparata. In mana cu care descuiase tinea putin mototolita FOAIA. Pe spatele ei, cu litere caligrafiate in cerneala neagra tatal meu scrisese cu cateva luni inainte:

Caiet de citire

al elevei

Andra-Maria Albota

Clasa a II-a A

Tags: Joc si Joaca by andrasayona
No Comments »

Cobor ca de obicei scarile in fuga, sarind doua trei trepte odata. Mama imi striga din usa “Nu mai sari ca faci zgomot!” fara nici un rezultat evident. E clar, strategia e depasita, baschetii mei chinezesti continua sa se loveasca violent de treptele din beton acoperite cu mozaic lucios, vocea mamei nu se mai aude desi o intuiesc undeva sus, la etajul patru, de unde vin ca furtuna, ecoul se sparge in spirala pe care balustrada o deseneaza pana sus de tot, la ultimul etaj si mama cu strategia ei neproductiva ramane in cadrul usii pe care nu o mai aud cand se inchide in spatele meu.

Asta devenise deja rutina, atunci cand ieseam afara toti vecinii erau alertati de sariturile mele si mai ales de strigatul de batalie, un urlet Tarzanic cu care toti copii din bloc ne chemam camarazii si de care cele trei batranele – Tanti Irena, unguroaica vaduva de la patru, Tanti Maria, croitoreasa de la doi si Baba Catrina de la parter, meserie necunoscuta momentan in functia de cotoroanta si sperietoare – se plangeau zilnic in fata blocului intre 5 si 7, cand parintii nostri veneau de la munca si ascultau aceeasi litanie, faceau aceleasi promisiuni, se scuzau prin clasica fraza “Sunt copii doamna, se joaca si ei” in fata tribunalului pe zi ce trece mai batran si mai nemilos.

Scrisa de Andra

Voi solicita in acest moment auditoriului sa faca diferenta intre titulaturi pentru o mai buna intelegere a cazului prezentat. Spre exemplu, vom observa cu atentie cum primele doua pericole ale desfasurarii activitatii copilaresti se numesc simplu Tanti, si aici exista un motiv foarte intemeiat.

Tanti Irena era blanda si ne facea de Paste cate o pasca mica, cat o briosa la fiecare copil din bloc. Cam o data pe saptamana de la Tanti Irena se raspandea pe casa scarii un miros de bun care ne facea sa salivam pe la usi si sa ne intrebam in soapta: “Oare ne da? Mie mi-a spus ca nu ne mai da ca facem galagie.”

Si de fiecare data dupa ceva timp Tanti ne striga de la balcon pe fiecare pe nume si ne aduna la usa ei unde ne aducea placinte calde sau cozonac sau ce mai facea ea in cuptorul ei datator de bunatati si unde cat timp ne indopam multumiti ne spunea sa fim cuminti sa nu facem galagie ca ea e bolnava si nu poate sa doarma de cand i-a murit barbatul, de mult, cand noi nici nu eram inca. Iar noi dadeam din cap si ziceam pe rand “Ihi” cu gura plina, manjiti pe maini si pe haine.

Apoi mai era Tanti Maria de la doi, o babuta iute si artagoasa care ne injura ca la usa cortului si ne ameninta ca ne mananca anumite parti ale corpului daca ne prinde ca mai urlam ca disperatii. Ea se ducea in fiecare an la cules de zmeura si ne dadea dulceata cand era gata, sau ne lasa sa mancam direct din galetile mari cu care venea de la padure. Nu exista copil in bloc care sa nu aiba hainute facute de Tanti – un sarafan rosu, un sacoas albastru de mers in parc sau costumele pentru serbari, facute de ea si prefacute sau marite in fiecare an in functie de tema serbarii si dimensiunile noastre mereu ascendente.

Pana aici totul era frumos la noi in bloc, in oraselul nostru de munte unde exista o singura scoala la care mergeam cu totii si unde eram colegi cu toti ceilalti copii din oras. Normal ca era o scoala buna, era singura scoala buna. Dar, asa cum v-am atras atentia asupra titulaturilor celor doua vecine care erau simple tanti, asa mai exista dusmanul poporului frica copiilor, Baba Catrina.

continuare in “Vrajitoarea”

Tags: Joc si Joaca by andrasayona
No Comments »